Poezie
Dezertez!
1 min lectură·
Mediu
Mișcarea lumii m-amețește,
De aceea i-am spus "adio"
Căci e o fantezie lugubră
Pe care n-am chemat-o,
Nedorind a-i respira aerul vreodată.
Are ochii mici și moi
Și mă privește străin
Cînd dorm zilele deșarte -
E ca o moarte conștientă
Ce stă continuu, nevorbită
Întru paloarea obrajilor mei.
Abia acum, în plinătatea întunericului
O aud reproșînd cu murmur înghețat:
"Nu mai e loc și pentru al tău blestem!"
Mîine am să sparg leagănul simțirilor...
Las lemnul putred la o groapă
Unde se-aud ecouri de păsări năucite,
Mame triste care n-au cui să mai ofere
Firimituri cu dragoste și-un ciripit candid.
Și mîine am să tac precum o piatră
Întrupată-n visul meu de voluptate
Pe care îl pictam neștiutor la naștere
Departe de trista mișcare-a lumii.
Se mai înnoptează un suflet
Care plînge, plînge-a secetă
Seamănă c-o salcie deasupra bălții
Încăpățînată să se mai oglindească.
Dar cui îi mai pasă de moartea unui fir de lumînare?
Cine-ar mai tresări dacă buruienile ne-ar încolți?
Doar vitejii, cei în chip de înger cu sufletul
Care nu se-ntreabă cît de lung e drumul prin pucioasă.
Dezertez!
002218
0