moartă

ca o lumină, pe resort, alunecă deja în canal. satisfăcut, întunericul, geme fără a sa voie despre pârnaie, iar lumina ... o măsoară tot mai gol. cine mai are gânduri mari? pentru cele rămase, în jur, încet, cerul devine un om paranoid, dar șters, ce nu se mai căiește când privește o corcitură încolăcindu-se pe-o palmă a țărânei nebuloase. nu mai observ dantela de pe membrele înnămolite iar pantofii, îi și cred deja alunecați spre pierzanie un timp, în coline. natură, m-ai impresionat! până la osul cel murind când am simțit o coridă întreagă, de vampiri, peste urechea mea ce par zâne topitoare, disperat țiuind, și m-am simțit deshidratat, lipsit din orice poveste, cu o necuvântată osândă de când fantezia digerând, a tăunilor insista să mă inunde până la luetă. nu-mi mai cere atâta aer, Univers! căci mai vreau să rămân cu ochii deschiși netremurați, lipsiți de tortură până intru în pânza Voastră ca o nalbă. parcă vor să mă tragă de ea, biata piele din miezul cavității, cerul trăiește o chemare prelungită resortul trage în jos, pe schelă una ce i se rup oasele, iar lumina - spiritul, piere de cuvinte. aud cum câtorva, li se nasc sila despre lumea interioară ce-am creat-o în pubertate ... planetele decurg frugal și puroind pe contururi, iarba din nu-mi mai amintesc care anotimp mă secționează pe spate și simt cum letargic, acid cară în piuneze folosite pe-alți oameni... de parcă nu i-am cântat astăzi pământului, în grădină. nu mai am teritoriu, acum parcă-s pe stânci departe de mansardă, de deal de floare și sulul acela, plin, de ață, rar ...