Ultimul 0

Din punctul meu de vedere este foarte greu sa scrii despre moarte fara a repeta ceea ce au spus altii inainte. Ori fara a cadea in patetic si in derizoriu. Sunt citeva secvente aici, care, in opinia mea, merita pastrate:

M-am adaptat morții,
în cuvinte simple. Merg prin viață și-i vorbesc despre fiii ei îndrăgostiți
ca de un pământ în care se aruncă cu săbii.
Moartea mea nu-mi cere de mâncare,
nu mă așteaptă cu patul făcut și nici nu mă sperie
dimpotrivă, împărțim aceeași lingură, același acoperiș, același pat

Mai departe stă scris, că păcatul nu este decât un adevăr
cu umbră
care se întinde peste lume să vadă până unde întunericul este
demn de întinderea sa.
Sunt o păpușă cu ghem care slăbește de câte ori intru în cameră

Eu cam asa am citit textul, dar, intr-un final e o problema de perceptie personala.
Ceea ce m-a facut sa las semn este faptul ca mi-a adus aminte de un alt text, mult mai vechi:

http://www.poezie.ro/index.php/personals/191009/mare_aten%C5%A3ie_la_mine

să mă opresc deseori la textele tale, dar de obicei mi se întâmpla să mă trezesc că mi-am uitat cuvintele pe undeva. stilul tău de a scrie a evoluat mult în ultimul timp și mă bucură asta. scrii hotărât, feminin și uneori chiar mă sperie luciditatea asta cu care tratezi tot felul de subiecte.
felicitări! :)

Emilian,
mulțumesc pentru semn. Mersi și pentru link, am rămas plăcut surprinsă (lui Radu Herjeu îi citesc frecvent articolele, dar nu știam că scrie și poezie).

Alexandra,
mă bucură trecerea ta. Înțeleg sentimentul, de multe ori mi s-a întâmplat să mă opresc în fața unui text și să nu fiu în stare să scriu nimic, asta spunea ceva despre impactul mesajului. Mulțumesc, te pup!