Risipiri în frontul de Est

Când dispari de pe fața pământului cu tinerețea smulsă ca niște pantofi scoși din oameni, îți visezi restul vieții, copiii nenăscuți, dragostea ca un vehicul de mântuire în care n-ai să mai urci. Cineva sus operează un bisturiu cu îndemânare scoțând totul la suprafață. Te vezi viu ca o arsură pe suflet. Dumnezeu devine clar, e prima dată când Îl vezi, poți să-L atingi și cuvintele sunt trase din trupul lor. Inima morții nu simte nimic, niciodată. Ești ca-ntr-un tablou de Dali, cu mecanisme plutitoare în forma unui ceasornic ce strânge în jurul lui universul întreg, se așterne liniște ca într-un vis frumos privești cerul și ochii limpezesc perdeaua zorilor. Eroi dați uitării pe pământul înghițit de cruci și rugăciuni zgâriind noroiul uscat. Cineva umblă în furtună, are numele îngerului meu. Oamenii se șterg ca într-o pânză neclară, păianjeni noi ies în lumină cerul își vărsă sângele. La un moment dat devine imposibil să despărți sufletul tău de sufletul altora, tentacule uriașe ca niște magnolii înflorite pentru puțin cad în neștire peste locul ce nu va fi aflat niciodată.