Zaniciuc Carmen

Nebunii mei au scăpat din sfori. Urlau pustiul ca lupii flămânzi Și rodeau foamea între dinții tociți În durerea firii ce se izbea de zid. Cereau libertatea ca pe-o izbăvire Din anestezia

M-ați abandonat! Eu am rămas printre voi, Ca o ultimă rugăciune Spre cer. Încă mai e iubire în ochii voștri; V-am privit și pentru o clipă Ne-am regăsit. Dacă e nevoie să mor, Voi muri, Dar

Nu mai simt gerul sau vântul De mă îngheață și mă trimite în pustiu; M-am oprit, am ascultat și am adormit Pe o rază uitată în mine. Acum ești aici. Totul în jur se îngroapă în false

Bunicul meu se ține într-un picior Pe celălalt l-a dat în schimb pentru pastile Bunica mea ne cântă amintiri Și rugăciuni ce-îndeamnă la minuni Între iluzii ce-au plecat demult Și capul și

Zâmbești metalic Dinții dezgoliți tot mușcă Din venele înghețate Lacrimile din ochii de sticlă Strălucesc fără cuvânt Cântecul zace robit Într-un piept ca o cușcă Urăști molatecul

În sacou, tricou și blugi, Cu pașii grei pășește în timp, Combinând clasicul și modernul, La piept cu vioara-i muză și iubită Căreia i-a devenit cavaler, vis și poveste; Pentru ea renaște

Zilele mor Apoi se nasc iar, Până când vor învăța veșnicia; Dar mă întreb dacă nu au învățat deja Simțind cât de greu e să renunți La o dimineață, la un apus. Noaptea a fost singură, Dar a

Se lasă seara Peste orașul adormit de lună Într-o veșnică neclintire A drumului neobișnuit de firesc Păsările pleacă în ținuturi calde Iar eu sunt tot aici și aștept Ca o premoniție a iernii

mi-e dor de ceasurile târzii în care nu mai conteneam să ne povestim viața în care eram atât de entuziasmați încât vroiam să împărțim tot ce n-am avut până să ne întâlnim în care nici unul

Zi de zi Secundele sunt linii Într-un maraton Sunt atentă la drum Și n-am timp să te văd Să te ascult Să te întreb Tu mi-ai spus că o să faci o poză cu noi doi Să ne așezăm într-un

fire de zâmbet se împletesc în flori și ochi în cântec fără cuvânt linii de roșu raze de galben alb pierdut printre degete ce curg nisip transparent în trup carouri de parfum și

Visul rătăcit, Se transpune în realitate Încorsetat de forme; De aceea, își caută loc În ochii ce nu cunosc limitele, În sclipirile senine Ce luminează un tablou abstract, Unde

Un chip de marmură Cercetează veșnicia. În locul ochilor de sticlă Își caută lacrimi Să reflecte lumina În obscuritatea ființei sale Neclintite. De nu se va pierde În valul ce se agită În

Unele lucruri nu se spun Nici măcar sieși Poate de aceea ne-am rătăcit E greu să fii transparent Când te ascunzi în spatele veșmintelor Ceața ne acoperă Mintea strălucește în noapte Ziua piere

În vremuri ce nu au timp A ta chemare o simt Ca pe o dulce îmbrățișare A nemuririi noastre. Cobor tot mai adânc În abisul inimii albastre; Ea îmi așterne o cale De-a fi. Treptele sunt

Picătura de apă a lovit în mine Fără să scoată un cuvânt Ca o lacrimă purtată de timp Ce sapă în stânci. Acum, cu gaura în piept Pot spune că am inima deschisă; Am îmblânzit toți demonii

Trezești în mine priviri de acrobat Pe sfori dansăm în pasul neuitat În lumini decolorate de cuvinte moi Ce ni s-au scurs pe șoapte și pe amândoi

Indivizii triunghiulari Cu unghiul ascuțit Lovesc prin colțuri De aceea, aș vrea Să mă cuprind în cerc.

Mi-am tatuat Numele tău Pe brațe Durerea A făcut cale Simbolului Să se imprime Sângele Te ia Te duce La inimă Și înapoi În fiecare clipă Ce trece Tu ai plecat Dar mi-ai

Nu am nevoie De tot ce îmi doresc Am totul Și nu îl pot vedea Am fericirea Am iubirea Am cântecul vieții Ce mă poartă În tărâmuri Nebănuite Mirifice Eterne Nu există naștere Nu există

Mă scald În ploaie de tei Visul se naște în flori: Îngerii s-au scuturat de muguri, Mustăți ce gâdilă un zbor Cu aripi lungi de libelulă. La tine voi ajunge Pe adiere de parfum Să adormim

Ochii sunt Căprui pe pământ Negrii în noapte Albaștrii în cer, pe ape Verzi pe câmpii Dar noi iubire Ne-am tot plimbat Și ziua și noaptea În cer, pe pământ În apă și-n foc Încât am