Poezie

Sentința

1 min lectură·29 decembrie 2011

Mediu

Nebunii mei au scăpat din sfori.

Urlau pustiul ca lupii flămânzi

Și rodeau foamea între dinții tociți

În durerea firii ce se izbea de zid.

Cereau libertatea ca pe-o izbăvire

Din anestezia gândului sub reguli

Ce pretindeau normalitatea într-o lume

Anormal de lucid robotizată.

Și ei nu se temeau de cădere.

Pământul lor se învărtea invers,

Cerul era jos, iubirea nu se rătăcea

Iar timpul sta în loc buimăcit.

Acum aleargă cu încheieturile rănite.

Să se mai îndoaie le este greu.

O vreme vor urma drumul drept

Ca un somn în iluzia normalului.

Și totuși nu-i vor crede ușor

Pe acei ce spun că ei sunt bolnavi

Și că roata integrată e sănătoasă

Când totul moare. Ei sunt de semn opus.

Dar sentința e dată de mine.

I-am condamnat la tăcere

Până când vor învăța să vorbească

Necuvintele viselor întoarse.

001.491

Zaniciuc Carmen. “Sentința .” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/zaniciuc-carmen/poezie/13997100/sentinta

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.