Un perete roșu III

- Stai jos, ce-ai rămas în picioare? Doru privește peretele vopsit neuniform în roșu, cu o svastică mare în centru. - Hai, nu te mai zgâi așa, mi-e imposibil să cred că nu cunoști zvonurile care circulă pe seama mea! - Zvonuri zici... Relu pune pe masă sticla de gin și două pahare mari de whisky. E amuzat teribil de figura uluită a prietenului său și nu are de gând să treacă prea repede peste acest moment. Se așează pe scaun forțându-l pe Doru să stea pe canapea, exact cu fața la celebrul perete roșu, despre care s-a făcut atâta vâlvă în bârfele cartierului. - Crezi că e amuzant? Nici n-ai idee câte vieți au sfârșit tragic din cauza unei ideologii a minților înguste cu care tu sfidezi azi. - Simbolul nu e amuzant, însă figura ta este al dracu’ de amuzantă! Ar trebui să pun pe același perete și o oglindă .... Te atenționez că nici tu nu ai idee câți oameni au suferit, asta e una. Apoi ar cam fi cazul să nu mai faci aprecieri despre ceea ce știu sau nu știu eu. Doru își aprinde o țigară, gestul îl eliberează de orice răspuns inutil. - Dacă Hittler ar fi fost singurul cu astfel de idei înguste, nimeni nu ar fi auzit de el în zilele noastre. Este mai simplu să pui în cârca unui singur om toate atrocitățile la care a închis ochii un popor întreg. Aici nu avem nimic de dezbătut, lagărele au fost o barbarie sinistră și fără rost. Eu cu țiganii am cercul meu deschis! - Ce mă sperie pe mine e felul ăsta de a-i strânge pe toți grămadă. Refuzi să accepți că sunt și oameni onești printre ei, oameni care muncesc cinstit și trăiesc o viață normală, unii mai corectă decât a ta. - Câți sunt procentual, raportat la numărul total? Pentru că eu nu îi văd pe oamenii ăștia onești, care muncesc cinstit și duc o viață neprihănită. Eu văd doar putorile alea de femei care ies la prosteală pe bulevarde, sub pretext că văd viitorul, doar copii ăia smoliți care îți bagă mâna în mâncare să te scârbești și să o arunci la coșul de gunoi, de unde o recuperează fără ezitare. Nu văd decât hoțoi care terorizează pasagerii din mașini, pești libidinoși care măsoară din priviri, ca pe o marfă de consum, puștoaicele de liceu. Cu ei ce crezi că e de făcut? - Să îi ajutăm prin programe sociale viabile. - Să îi ajutăm?! Dar pe mine cine mă ajută să îmi fac norma când lucrez la sac cu sac pe temperaturi extreme, sau când, după 12 ore de muncă mă odihnesc doar 3 și fac taximetrie? Cine mă ajută să îmi recuperez banii dați cu camătă, sau investițiile eșuate? - Aici e vorba de reabilitare, de compasiunea față de cei pe care societatea îi cataloghează defavorabil doar pentru apartenența la o etnie. Sunt sigur că tu nu te-ai lovit concret, de astfel de probleme. - Tu ești un tip cam sigur de felul tău ... Mie ce compasiune mi s-a arătat atunci când m-am întors de la școală și am văzut trupul mamei atârnând de balustrada scării interioare? Ce înțelegere primesc atunci când închid ochii și îl văd pe tata cu pumnii roșii, turbat de furie, în mâinile milițienilor? Niciun vecin nu a venit să mă ia din fața ei, am rămas așa ... în genunchi, cu capul descoperit, ca înaintea unei icoane. Uneori, mă găsesc tot acolo, îngenunchiat, chiar dacă au trecut atâția ani. Îmi pătrundeau prin piele privirile curioase ale oamenilor, simțeam în inimă lama rece a șoaptelor rostite în urma mea. Am fost crescut ca o jivină care trebuia îmblânzită. Un profesor mi-a spus la școală c-am să ajung la gară, la furat portofele; am intrat la liceu și l-am terminat din ambiție, ca pe o contră a tuturor vorbelor care au fost aruncate peste mine ca niște preșuri murdare. Peretele ăla roșu, de care te-ai speriat tu când ai intrat, e o prostie de copil, menită să îi țină pe cei din jur la distanță. Acum nu mai înseamnă nimic pentru mine, dar nu vreau să îl vopsesc ... nu am ieșit încă din războiul cu lumea și ... de ce nu, cu mine. Doru și-a schimbat privirea, tăcerea nu îl ajută să își potrivească vorbele, se teme că totul ar suna fals, ca o consolare.