Anotimpuri în schimbare

Sunt fisura dintre cer și mare peste care trec pescăruși în plutiri calme, nu există nicăieri un albastru mai senin decât cel desfășurat acum peste mine. Gânduri asemeni unor bărcuțe de hârtie mă poartă în mângâierea ritmată a întinderii, îi simt respirația până spre începuturile lumii și alunec din marginile prezentului. Se desprind la început mai mult auditiv, apoi tot mai vizual, jocurile cu pirați și indieni de pe plaja asta, pe atunci încă neamenajată. Câte comori găseam în fiecare zi în iarba înaltă și ce bătălii cu ciulini și scaieți se mai încingeau pentru ele. Intram în apă ca să ne agățăm pe degete căluți de mare pentru a dobândi puteri magice sau alergam desculți prin scoici ca să ne demonstrăm vitejia. Uneori ne întorceam seara când veneau bărcile și căutam să fim de folos cu câte ceva, vrăjiți de acele sporovăieli pescărești pe care înserarea și mirosul de alge le amplificau în imaginația noastră. Încă de pe atunci am aflat că cele mai bune midii se mănâncă directe de pe tabla încinsă, n-am retrăit în niciun restaurant plăcerea asta. Scoteam atât de multe încât sfârșam prin a le alege doar pe cele mai mari, o cruzime din care se înfruptau în urma noastră pescărușii, cu mereu flămândele lor ciocuri galbene. Drumul spre casă strângea în prietenia noastră ca într-un nod iansik, planuri pentru ziua următoare, pentru săptămâna care venea, sau pentru toată vara, tot anul și chiar și mai departe în viață. Ne întorceam epuizați și de cele mai multe ori pașii până la îmbrățișarea răcoroasă a așternuturilor mi se păreau provocări demne de un erou cu puteri supranaturale. Râsete ca niște spinări de delfini creionează țărmul cu ispitele lui, îmi aud numele asemeni unei fredonări îndepărtate până când devine chemare. Ridic o mână în semn de răspuns, oare m-am evaporat în solzii unui alt timp? Nu mă grăbesc să mă rup din plutire, dar în cele din urmă trebuie să dau o direcție către restul de zi pe care îl mai am de parcurs și aleg să o fac înotând pe spate. La mal se fac glume pe seama mea, colegii sunt întotdeauna generoși la capitolul ăsta, este un soi de afecțiune între noi cei care împărțim acelaș atelier la locul de muncă. Tavi strânge să plece și rămânem trei așezați pe un singur prosop, lipiți în discuțiile pe care le întinde plictiseala. În cele din urmă hotărâm că ne-am văzut destul pe ziua de azi și plecăm și noi, fiecare spre treburile lui. Leneveala pe plajă s-ar putea să mă întârzie, nu că mi-ar păsa în mod deosebit dar mă întreb pentru ce avem în seara asta masă rotundă, Doru a vrut să fim toți pe cât posibil. Dintr-un capăt în altul al orașului, prin viermuiala de lume, schimb de mai multe ori postul de radio și descopăr că oricum nu m-ar putea prinde ceva, ca și cum nimic de la interior nu găsește deschiderea necesară prin care să mă pună în contact cu veselia de pe stăzi. Cobor din mașină, îmi amintesc să trec prin păr cu mâinile de câteva ori și intru pe terasă, căutându-mi grupul fără entuziasm. Poate ar fi trebuit să merg întâi pe acasă, dar gândul se rostogolește lipsit de greutate și îmi continui drumul fără să mai dau importanță micilor străluciri de nisip. După ce am strâns toate mâinile întinse spre mine i-am privit pe rând din colțul meu de masă, căutând motivul pentru parada de accesorii și detalii. Port un tricou epuizat de toată vara și o vagă urmă de satisfacție își face loc printre nemulțumirile mele – încă nu am ajuns material pentru un colaj din revistele de modă. Suntem aproape toți, fără ca măcar să semănăm cu adunătura de pe Rândunelelor din vremurile ei bune. Nu se leagă nimic, exceptând conversațiile despre cine cu ce se mai ocupă și ce legături și-a mai făcut. Din când în când se resuscitează amintiri din cartierul pe care l-am părăsit pe rând, în goana după „mai bine”. Se râde exagerat, repetate cu diverse ocazii, lucrurile astea au început să devină mai mult un fel de dresaj, menit să ne readucă în formație. Am senzația că suntem elefanți la circ, deprinși să execute mereu aceleași jonglerii când pocnetul biciului le mușcă auzul. Adrian Sima, asistent universitar la Ruhr-Universität din Bochum, nu își rotunjește realizările ca pe un pântec plin, ba chiar zâmbește detașat când este analizat în ce măsură poate deveni „o relație”. Ar fi fost interesant să putem schimba câteva cuvinte, dar m-am așezat lângă Teo, care se agită să atragă atenția asupra unor povești cu țâțe. Judecând după veselia disperată, încep să înțeleg de ce a rămas agent de vânzări în „firma lu tata”. Felinarele purtate discret de mica grădină cu separeuri, împrăștie lumina ca la teatru, îngroșând conturul personajelor de la masa de 12. Minute se topesc în bălăceala de vorbe ușoare, se râde mult, se bea cu generozitate. Mă simt izolat în toată această expunere de penaje, eu nu sunt „ceva” în devenire. Clipa mea este acum și ea nu mă îmbracă în cuvinte mari. - Vlăduț, tu?! Întrebarea a venit ca un cot primit aiurea, într-o aglomerație, și mă văd nevoit să împing înainte un „nimic”, suficient de tare cât să poată fi considerat răspuns. - A expus în martie la Camden Arts Centre în cadrul unei expoziții de fotografie! Privirile se îndepărtează sau se pleacă, acum pot să mă sprijin liniștit de ideea că în gândurile celor prezenți sunt un pozar, așezat în agendă la rubrica „evenimente și festivități”. Zâmbesc spre Doru cu mulțumire, ar fi fost ciudat să îmi lipesc singur eticheta asta. A rămas la fel de spontan, numai că s-a risipit cumva dinamismul pe care îl genera când începea o discuție. Cât o fi trecut de când stăteam unul lângă celălalt pe acoperișul blocului, eu prins într-o situație cu sens unic, el în teama de o viață la costum? Și iată-l acum purtând unul cam în neorânduială, dar cu eleganță. Din când în când are puseuri de nostalgie și ne cheamă pe toți aici, ca să îl convingem că așa e viața – cedezi fără oprire, chiar dacă mereu sub altă formă. Uneori se redescoperă liber alături de noi, spre deosebire de Dan, care zâmbește cu îngăduință celor aflați sub baremul lui, bine stabilit pentru oameni realizați. Își alege cu grijă cui să se adreseze, către mine niciun cuvânt de foarte mult timp. Firma de audit unde lucrează Doru are contract cu banca la care este angajat Dan, presupun că așa au redevenit buni prieteni. Aproape că se strigă, nu se mai vorbește și cuvinte ricoșează în toate direcțiile. Teo mă amestecă în discuțiile cu Ștefan și de câte ori nu știe cu ce să continue mă întreabă „ce mai fac” și „ce mai zic”. Am parcurs deja în minte fiecare mod în care aș putea să plec de la masă, momente ca astea mă fac să mă mir cum de m-am lăsat de fumat ... Și în fond de ce nu aș pleca chiar acum, că și așa trec pe lângă mine toate discuțiile și îmi imaginez că dacă mai comand o cafea ca să o pot folosi pe post de conometru, tot voi fi primul care se ridică de la masă. - Pe mine vă rog să mă scuzați, am avut o zi grea și cea de mâine nu am motive să cred că va fi altfel. - Pleci?!! Teo atrage atenția în mod strident, este totuși 22.45, nu sunt chiar lipsit de decență. Unde naiba îmi e portofelul?! - Cauți asta? Ștefan se apleacă și mi-l ia de pe jos, îmi imaginez că arăt ca un aiurit la care toți se uită fără să priceapă de pe unde a picat. Spun ceva fără sens, după care mulțumesc cât pot de clar și strâng iar mâini, numai că de data asta îmi par pelungiri ale privirilor mirate. Aleg ieșirea în bulevard, cândva iubeam orașul ăsta cu o furtună de motive, acum am doar senzația de cochilie goală. Privesc ferestrele blocurilor, „mici resturi de lumină din alte lumi”, nu mai construiesc în joacă viețile din spatele lor, cum o făceam de atâtea ori când rămâneam singur, cocoțat pe scara unui acces secundar al școlii generale. În intersecție un cuplu se sărută pe trecerea de pietoni, pentru mine stă să înceapă toamna în vreme ce pentru ei încă nu s-a sfârșit vara. Nu este același lucru, percepem căldura diferit, culorile au alt sens și nopțile ... Mă rog, nu știu ce mi-a venit cu nopțile, se vede că ar trebui să nu le mai pierd, cel puțin nu așa. Dacă mai continui să mă gândesc, o să încep iar să ... „There's somethin' wrong with the world today I don't know what it is ...” - Alo, da! - Ai șters-o așa de repede că nici nu am apucat să schimbăm două cuvinte. - Simțeam că-mi cresc pene din cur de plictiseală! Mâine am oricum zi grea, așa că, prietene să nu te superi! - Chestia cu penele parcă Nichita a spus-o, sau ceva de genul. Oricum o apreciez ca fiind sinceră, dar partea cu „mâine am zi grea” ... Mâine este duminică geniule! - Pentru tine da, zilele au o semnificație în funcție de denumirea lor. - Te rog! Am uitat că voi artiștii nu vă ghidați după banalități, ca noi muritorii de rând. Am vrut neapărat să vorbim ... atât! - Și Doru, pentru asta trebuia să chemi tot cartierul?! - Voiam să spun la toți, dar nu știu, pur și simplu nu îmi găseam cuvintele și acum că ai plecat parcă nu mai are farmec. Voiam să fii și tu aici, să fim toți. - Despre ce este vorba, nu mă lua cu ocol! Ezită, mă întreb cum de am putut să uit că mâine este duminică. E clar, nu mai știu să spun o minciună decentă! - Mă însor. - Îm?! - Da, știu că vine cam brusc. De fapt, nu cred că pote veni altfel. - Păi ... da! Era să o iau aiurea! Acum sunt eu cel care nu poate să își adune cuvintele, totuși va trebui să adaug ceva, îl aud chicotind și parcă îmi pare rău că am plecat. - Aș fi vrut să îți văd mutra, să îmi spui ce crezi, să discutăm și tot ce ar mai fi urmat după. - Ce să spun, dacă ea este fata ... În vreme ce voi vi le găsiți eu am pierdut-o, deci prea multe comentarii de la mine, exeptând felicitările, care chiar sunt sincere ... - Poate nu ai găsit-o încă. - Știu, știu, „Nimic nu se pierde” – Antoine Lavoisier, cu toate astea și-a pierdut capul sub ghilotină. - Ha! Ciudate asocieri mai faci. Uite, eu mă întorc la băieți și cu tine mă văd luni, că doar nu crezi că rămânem așa! - Ne vedem! Pe la 18 te aștept la mine. Hai, îmbată-i pe toți! Am pierdut noaptea prefăcându-mă că nu mă gândesc la ce mă gândesc. Nici măcar muzica din căști nu putea să acopere „Ești un bou!” care din când în când dădea cu cracii în sus toate încercările mele. „Ești un bou!” – m-am uitat lung în oglindă sperând să vibreze și altceva: „Nu! Ești un bou!”. Și pe la trei am deschis laptopul cu o resemnare „încrâncenată” și am început să trec prin milioanele de poze cu ea, cu noi. Amintiri despică prezentul cu ghiarele lor luminoase, până când mi se deschide în creier un gol de borcan în care alunecă un hamster idiot, cu ochii roșii: cum am putut să mă rătăcesc atâta timp prin altcineva?! Ziua ei de naștere de acum un an am petrecut-o chinuindu-mă cu o femeie și cu o sticlă, anul ăsta a rămas doar cea din urmă și nici pe ea n-am reușit să o dau gata. M-am dizolvat, nu reușesc să mă prefac decât dacă am un public și îmi este inexplicabil teamă că nu voi fi în stare să halesc partea mea de singurătate fără să nu îmi rămână în gât tot restul zilelor. Am avut de câteva ori impulsul să șterg tot, să împrăștii cojile mincinoase ale unor promisiuni construite cândva pe verticală, dar sunt mult prea multe luni, trăite unele peste altele într-o neorânduială febrilă și înghesuite în ani, ca atunci când îți faci bagajele pe fugă. Se sufoca, orașul îi ciuntea „devenirea” și după un neastâmpăr cu tot felul de fâțâieli iritante, pe care multă vreme le-am considerat capricii, mi-a spus simplu și neted că ea pleacă și dacă nu vreau să vin cu ea, asta e! Mi-a vorbit mereu despre orașe, plecări, prieteni realizați în altă parte, călătorii și vise, dar nu m-am așteptat să își fixeze o dată de la care toate astea să se întâmple. A plecat cu toate sertarele plângând în urma ei, mărgele desprinse, cursuri de reflexoterapie, sticluțe, șervețele, cărți de autodezvoltare pline de îngroșări și pete de cafea, am strâns în urma ei tot felul de chestii lăsate la întâmplare. Am găsit chiar și lucruri pe care le categorisise cândva ca fiind indispensabile. Un discurs morișcă a însoțit graba de a elibera casa, aproape că îmi cerea să nu îi port pică, eu eram vinovat că nu vreau să îmi pun viața în batistă și să pornesc în urmărirea ambițiilor ei schimbătoare. „Te rog să mă ierți, când vei putea. Adică vreau să spun să ai disponibilitatea ca în viitor să mă ierți, poate lucrurile se vor potrivi altfel decât bănuim, nu se știe niciodată. Asta sunt eu, cel puțin acum și nu pot, nu se poate altfel.” Apoi a mai îngrămădit niște lucruri într-o sacoșă care s-a rupt, jos o aștepta Adina să o ducă la aeroport. A început să reia sub diferite forme ceea ce deja a spus, până când a reușit să transfere totul într-o altă pungă și s-a oprit în hol ezitând. În cele din urmă am simțit strânsoarea brațelor într-o despărțire prea lăbărțoasă, m-am desprins reflex și atunci a izbugnit în plâns, trârâind pe hol suspine de paradă. Aveam să rămân în urmă, fără ca să pierdem legătura cu totul. Suntem prieteni pe toate rețelele de socializare, ne dăm share și like, îmi trimie poze pe e-mail de peste tot, poze cu multă lumină, în culori și transparențe. La început ne-am străduit să găsim pretexte pentru extensia asta ciudată în viața celuilalt, ca și cum ne căutam ecoul, să nu ne rătăcim. Acum au rămas doar cuvinte, fără vreo construcție, chiar am căutat în urmă și nu am întâlnit nici măcar un verb anul ăsta: „Copenhaga iarna”, „vis împlinit!”, „Forgetmenot :)”, „aprilie”, „2568 de minuni”. În răspuns trimit poze cu obsesiile mele curente, lipsite de „îndrumări” pentru că am pretenția ca evidențele să nu se explice. E ca un joc de tenis la perete. O privesc, uneori radiantă, dar de cele mai multe ori doar frumoasă. Îi recunosc surâsul compus pentru poze, instantaneele sunt rare – din păcate. Știu fiecare linie a feței, nu s-au produs schimbări, exceptând plăcerea nouă de a-și vopsi, tunde, îndrepta și chinui părul în toate felurile. Cu toate astea am din ce în ce mai des senzația că privesc o străină care vrea să îmi spună „uite-mă, sunt aici!”, ca în reclame, pulverizând mulțumire dintr-o viață cu cadre perfecte. Și totuși nu te văd Cris! În piața Sfântul Petru din Vatican apusurile își sporesc magia, numai că fata asta cu părul roșu e doar o replică a celei care, cu doi ani în urmă, adormea în brațele mele. Doi ani și mai bine, dar acum am încetat să mai știu exact și cât timp a trecut și de ce ai plecat. Mă întreb ce ai să te faci când vei descoperi că lumea întreagă este încadrată în limite? După ce vei fi bifat țări și continente te vei opri obosită, descoperind că nu ai încotro să fugi, nici de tine și nici de ceea ce ai fi putut să faci. Nu, nu sunt rău, nici nu mă strădui să mă conving că „îmi trece”, pentru că probabil va rămâne undeva, strecurată, o nostalgie, numai că nu pentru tine cea aflată mereu într-o continuă vânătoare de „mai bine, mai frumos, mai profesionist”. O păstrez pentru ghemuirile din cortul pe care l-am cărat ca nebunii pe toți munții, pentru grozăviile pe care mă trăgeai după tine să mi le arăți și în general, pentru tot ceea ce nu mă lasă câteodată să adorm liniștit. Catull îmi șoptește: “quod vides perisse perditum ducas”, apăsat și melodios, până când sunt redat unui timp în module – este 5.45 și „mâine” a început deja să se deruleze dincolo de vârfurile teilor, pe strada care se întinde somnoroasă către o nouă zi nelucrătoare.