Poezie
Albastra rugăciune
2 min lectură·
Mediu
Albastra rugăciune a unui biet nebun
Se-nalță către cer și piere ca un fum.
Sunt lacrimi de osândă prinse în bob de ceară
Și-n scâncete de orgă le cântă vântu-afară.
Îngenuncheata-i voce sărută-n plâns pereții
Și flori de gheață oarbă adună-n geam nămeții.
Doar sfinții de pe lemn privesc cu milă-n jos,
Sădind căldura-n carne și lacrimile-n os.
Cu palmele udate, întinse în eter,
Cu ochii în pământ și nu privind spre cer,
Cu haine jupuite-cucernica durere,
Stă în osândă Omul, bătrânul care piere.
E prea mult spațiu-n jur, dar el nu îl mai simte,
Nici gândul său din creieri nu și-l poate cuprinde:
-“ De ce Mărite Sfinte, de ce m-ai blestemat
Să n-am pace în groapă, să n-am odihnă-n pat,
Să n-am puterea Doamne de a fi împăcat,
Punând sărutu-n suflet în locul la păcat,
Să-mi fie trupul humă și gândul necurat,
Să uit că te-am văzut, sa știu că te-am uitat,
Să-mi pierd cu răcnet groaznic aripile-n blestem,
Să mor cu teama-n suflet, să nu știu când mă tem,
Să încropesc un zâmbet când țin în mână-un ban
Și să nu știu c-acesta-i surâsul lui Satan,
Să țin vinul în cupă și când poftesc să-l beau
Să spun că nu îmi place dar tot mai mult să-l vreau,
Să îmi doresc un trup, iubindu-l să-l fac pernă,
Dar să nu-mi fie alături în liniștea eternă.
Oh, Doamne, doar o vorbă, doar un cuvânt de-ai spune
Aș ști că lumea-i vis și visu-i altă lume,
Aș ști că o durere simțită-n vârf de deget
Se pierde în nimicuri de-ți pui sărutu-n creștet.
Iartă-mi a mea-ndrăzneală de a-ți vorbi acum!
Sunt vorbe spuse-n suflet de-un biet drumeț nebun!
Nu-mi mai da ascultare, a fost o răbufnire
De a-mi găsi iar locul în sfânta nemurire!”
011451
0
TB