Poezie
Mă piere povară
Văd dinți cu ochi roșii
1 min lectură·
Mediu
E timpul-cu lama lui boantă mă taie.
Rămas-au din sânge și lacrimi-pâraie,
din carnea cuminte, servilă în haos,
doar mâinile ce pe stilou se-ncovoaie
și-o ciuntă statuie stingheră-n pronaos.
E gândul-caninii ciobiți ce se-nfruptă.
Mi-e trupu-n morfină, renunță la luptă,
sunt prada dedată, aorta mi-e seacă,
văd dinți cu ochi roșii - alaiul de nuntă;
unit mi-e nimicul cu steaua ce pleacă.
E liniștea pietrei cu iz de furtună.
Nomazi heruvimi, fără gazdă, m-adună,
icoane se-nclină și-mi suflă odihnă,
se-ntoarce la ciotul de gheață, o mână,
cealaltă ezită...rămâne să vină.
Tăcerea-cântare de laudă, mută,
cioplește liturgic caverna mea slută.
Ecoul melodic, a ploaie de vară,
est transitus Domini. Fruntea-mi sărută,
mă naște poveste, mă piere povară.
032.718
0
V-aș mai cere explicații asupra:
\"s-a topit frigiderul de la ștecher
iarba răsare-n asfalt
nu mai găsesc o stea din Carul Mare
Gogu de necaz face infarct
șine de cale ferată
perpendiculare\"; de ce validați cu sutele astfel de aberații... unde-i poezia?
Cu respect.