Vlase Laurentiu

Tăcere “Fii fericit și iartă-mă De am rostit ceva Care te-a deranjat”; Au fost cuvintele sculptate-n aer De glasul ei ca un taifun, Avea cenușă în priviri Și mintea-mi obidită Nu pricepea

Lună plină Fără cerul cu stele, visarea N-ar fi decît un act sexual, O penetrare surdă, absurdă, A materiei. Fără lacrimi, iubirea Ar fi un articol de ziar, O lectură fugară, la o

Balada războinicului Am obosit de-atîta luptă, Prea multe răni mă strîng în brațe, Prea mult sîngele jertfit Fortunei N-a mulțumit-O pe deplin, N-am reușit să zbor deși credeam Că voi putea

Versuri goale Ma-ngenuncheaza Viata Si doare, a obisnuinta, Fruntea pamintului Oglindita prea des In genunchiul meu. In genunchi in fata Vietii Stau, desi Nu mi-e parinte,

Numai tu-mi spuneai atuncea Că pășești doar pentru mine Și că brațul tău se mișcă Doar cînd eu privesc la tine. Numai tu uitai cuvinte Cînd zîmbeam și mi-era bine, Sex făceai cu

Ghinion în dragoste Azi am avut întîlnire cu Moartea. I-am luat coasa din brațe, I-am pus în mînă o floare, I-am smuls straiele de lucru, Am înțolit-o în roșu aprins, Am strîns-o cu poftă la

Realism Sînt departe de oameni, Mi-e teamă să nu ucid Cu dorul din mine Tot ce mi-a mai rămas: Singurătatea. Sînt departe de oameni, Îmi doresc măcar o dată Să pot privi în oglindă Fără

Semirugăciune Pentru tine aș scutura Din pleoape de crini Trandafiri, Din Îngeri Arhangheli Cuvântul meu ar face. Pentru tine aș ridica Din sufletu-mi ateu Un templu Dorului, Poate un

Agonie Stau si incerc Sa ingrop Amintirile mele cu tine; Nu exista pamint Destul de adinc, Nu exista minte Atit de ratacita, Nu exista cer Atit de inalt Incit sa cuprinda Esenta