Vlad Lungu

M-a prea lățit Acel fluture moale Sub care dormea leagănul tău de ploaie Nu ești prea mare, dar nici atît de mică Cu capul tăiat Ca să mai dormi în leagăn? Nu mai ești nici urîtă Nici

Urăsc acele cuvinte și acea față de cașcaval care s-a deteriorat prin buzunarele mele… erau atît de multe și-mi doream să-mi țin mîinile în toate…să-mi fie ocupate căci mereu doream s-o prind

Ști că dacă-i musai ridic primul strat de pămînt ca restul creștinilor să nu aibă unde să ne îngroape?(Wulfried) Ști că dacă trebuie cobor toată ceata de îngeri și zeii nemuririi să adune

Nemurirea unui fir de nisip Adus de lacrimile tale Am pus-o in sicriul Din temnița viselor mele arginti Pătate cu sîngele unui unicorn Spînzurat de genele tale Doar că ți-a rănit cu o

De ce nu pot să spun ce vreau? vreau doar oameni... în fiecare zi la mormîntul tatei să lustruiască crucea de lemn încît să-i vad lui fața si buzele rostind: \"Cine ești străine? și de ce-mi

săpam... gropi în cartea moale unde fără milă, îngropam litere împiedicate de genele ei lungi căci ea voia să le aibă aproape, să-i rănească genele cu colțurile rupte căci mi-a tremurat

Þi-am uitat numele cînd ai săgetat un cerb care în agonia lui sîngera pe umărul meu murdărindu-mi albul coarnelor în care o fecioară zăcea înfiptă și începea să prindă rădăcini adînci fărîme din

Zburau printre sughițuri Două etichete de bere Neliniștindu-se că n-au cum Să se lipeasca de tine Căci și ele, te vedeau Prea fină Prin spuma ce și eu o făceam la gură Cînd îmi pictai cu

Fulguiau Cîțiva fluturi Pe capul meu, Știind totuși că am dinți... Și pot, să le rănesc aripile. De fapt, sunt o floare Cretină De mazăre creață Pe care tu o ți la lumina Aia rînceda de

Brațele tale mute îmi zgîriau cenușa care-mi astupă pietrele calde și mi se joacă cu licărirea obosită ce-ți aruncă roșu printre genele murdare și strivite de dansul cailor cînd eu pieptănînd

De ce tot rîzi Cu acele sloiuri parazite Atîrnate de coaja unei nuci Ce le crezi un zîmbet deformat în balta plina de ulei în care a plîns îngerul Cel batrîn... Mi-ai pictat atunci Un

Am zdrobit îngeri Cu pumnul Căci m-au prins între pietre de moară Și-au înfipt piroane În mine Ca să am și eu aripi... Mă strîngea ea în brate Și era Așa de moale Cînd aripile mele îi

Am băut... din urma pasului tău, doamne și ți-am simțit rana din talpă, mersul șovăit și dorința pentru o noapte de orgie cu una dintre ficele mele... Te las, dacă ai bea cu mine și la final

M-am gîndit să mă pierd odată cu tine în valuri limpezi de cuvinte nerostite strivite între dinți de lînă cu care nu puteai să le rănești ci doar să le mîngîi și să pleci odată cu ele spre

Sunt un alt gunoi ce am izbugnit în răsăritul frunzelor de copac înfășurate în umbre căci un soare oarecare nu-mi lumina tendința de a descoase glia spre a-mi aduna numele din pleava ce

Am înjunghiat o literă Care făcea cuvîntul să pară creștin Și i-am smuls o pană corbului Care a zburat cu ea în cioc Spre răsăritul firului de nisip Adus de umezeala ochilor tăi În care înmoi

Ierburi tăioase îmi atîrnă de pleoape iar printre ele vezi orbitele goale... acolo va fi jăratec și-mi va încălzi fața zbîrcită cînd te voi simți pe tine... Vor plînge copacii ca să-mi stingă

nu am vrut să văd căci noi doi trecem prin fiori de gumă și ne întindem... ne tot întindem în fiori de fier beton,să ne ascundem în brațele necunoscătorilor de materie primă ce zboară prin

Niciodată nu am vrut să mor, dar azi un serafim bolnav mi-a zis că s-a terminat vinul, totodată și viața mea... Eu nu vreau să mor azi... azi ascult cîntecul de înmormîntare al tatălui meu

Mai am vreo două fumuri și apoi termin țigara ca să pot înălța liniștit coloane de scrum deasupra piramidelor din chiștoace făcute în palma ta. Îmi amintesc zîmbetul tău de mîine cînd simțeai

Sunt prima carte care a văzut că timpul trece, nu prin coperțile de sticlă crăpate și cusute cu sîngele din degetele celor însetați și constipați de curiozitate cînd au vrut să-mi pună foile la

Azi ai reușit să-mi scoți din buzunar un ultim chiștoc mototolit al cărui filtru purta încă umezeala buzelor tale a unui beci răcit care cu o tuse bolnavă îmi mănîncă zăpezile de pe

Aud Cum urlă Pe fruntea mea îngustă Bucăți din pînza De paianjen Schilodită de ochii tăi încleștați Ce scoteau litere Din mine. Mai atîrnă Doar litera ciocnirii Pînzei mele

Picurii ce cad din degetele ei îi învelesc în blănuri de urs și-i culc în scutul rotund atîrnat cu șuvițe din coama-i sălbatică să-mi folosească drept platoșă sub mulțimea de blănuri