Aceluia care mi-a încifrat cosmicul în cheie cotidiană:
copacul țâșnind din inima trotuarului,
gălăgioasa bucurie a tramvaiului la vederea călătorilor în stație,
cucu-baul Soarelui,
tristețea
amintirea nu-i spune
primei zile
că noaptea a pornit la drum
secole redate pe repede înainte
sprijin
respirația unei pietre la bătrânețe
o emoție plecată în căutarea unui nume
visul unui
totuna fustei mele în galop
pe Calea Victoriei
și vântul îmi stă bine azi
orașul meu de companie
lătrând doi nori
necunoscuți
înțelegi de ce acolo jos
lesa rămâne cea mai
ghem aprins fir scânteie
deșirând
văpaie-mblânzita-n
galopul înapoi în țesături
zi ghicită ghemuită
șiroind
respirația arșiță așternută
peste toate semințele stricate
lingând
câini
iulie, orașul mille-feuille, modestul meu București, cearcăne în țesături mai adânci
decât lași călătorului grăbit să-ți zărească
noi, două maimuțe, ne curățăm păduchi una alteia,
ba licurici,
cuiul - ni se atrage atenția - se pasează întotdeauna în sensul acelor de ceasornic, urmărește îndeaproape timpul
doar
eu, mirat de claritatea serii, rămân în urmă; toate direcțiile îmi sunt
otrăvitoare naivitate să crezi că iubirea se naște din propriul tău fir rulând sceptic pe banda a doua la zeci de trăiri distanță de tonalitatea sensului interzis
experiența lecție strat
mereu seducătoarea expediție între stomac și inimă
în
golul acela dens unde
ceva
definitiv se întâmplă în următoarele inspiri expiri
brusc violent
îți dorești și nu să știi cu precizie clipa
când modernismul se sparge poc
injectat de prea multele prefixe, din aerul de Bulă se naște
meta-romantismul… și aici suspend profeția
furat
de insistența seducătoare a autocorectului să
este regăsirea aceluiași
Vlad ieri
Vlad azi
Vlad mâine
prea rar piatră, niciodată cântec
și piatră doar pentru o respirație două, bine antrenate,
atunci
când Vlad își face trucul cu preșul
