Mediu
în vremea când știam să tac
și pe când îngerii dormeau
printre lucrurile din odaia mea
pe când întrebările nu aveau
răspunsuri și trebuia să îmi
învăț dușmanii pe de rost
în vremea când semenii mei
aveau două picioare și aveau
două mâini (, fiecare doar
cu un singur deget arătător)!!!
în vremea când orice durere
avea șansa de a se dilua
în eter în secunda uriașă
a nașterii sale
și tot în vremea când nici
nu știam că voi fi
nevoită să spun că
m-am sălbăticit tocmai
datorită vieții duse aduse
duse printre jivine
mama îmi mângâia creștetul
sufletul și eu mă certam cu Dumnezeu
pentru toate clipele mele incerte
și în tăcere iubeam un coșmar
în fond vagabond
infidel în care străinii intrau încălțați
sfidând drama continua dramă
sfidând respectul de sine patima
pustie pentru valorile vieții
De atunci efemeridele
sunt garda mea de corp
liniștile ucigașe sunt
prietenii mei de o viață
cineva mă acuză
de anonimat altcineva
îmi retează rădăcinile
cu un buldozer uriaș
cineva imi pune in ceai picaturi
pentru distrus trecutul
altcineva îmi înfige în spate
un pumnal cunoscut
nimeni dar nimeni astăzi nu
îmi mai este mamă
să o pot atinge să pot
să o strig pe nume să pot
să îi spun cine sunt
002067
0