viorel ploesteanu

Cine sunt eu? Mi-am pus târziu această întrebare, nu știu de ce, că, normal ar fi fost să o fac întâia dată după ce am învățat să vorbesc, dar, prins cu alte milioane de treburi, am preferat să nu

ninge în Dublin e alba, absurdă zăpadă căzută în noi ne apasă a liniște rece pustiul din casă un pom de Crăciun ne minte. îngână colindele albe în alb se adună e liniște-n Dublin dar cui

apele se întorc spre izvoare unii cred că de teama lor când copiii uită să mai râdă nu de frică o fac nu de frică privirea li se întunecă nu de frică sufletul li se macină căutând

Ciara, bătrâna ce vinde ziare tușește ușor, își aprinde-o țigare în noaptea adâncă, bătrâna senină așteaptă lumina s-aducă lumină e Dublinul rece și strada pustie în fum de țigară ea pare-o

Se sfâșie de coajă copaci. Sinucigașii Tresar în somn cu teama că n-ar putea muri. În cârciumi rău famate se-mbată iar borfașii Și niciun cal, să-l capeți, nu l-ai mai potcovi. Se sfâșie de

Sunt un actor tăcut al vieții mele, Dar prea ades în rolul secundar. Îmi tatuez scenariile-n piele Și un sufleur ascund sub inelar. O lume ireală mă subjugă. Un vis neîmplinit îmi dă

Cred că mi se umflase creierul. Ce mi-o fi venit, naiba știe, să mă apuc la discuții cu individul, om cult, cu pregătire temeinică în toate disciplinele, cu sute, ce zic eu, mii de cărți citite

cad gânduri nedumicate din mine ca o floare de cireș târzie o cădere împăcată și blândă îmi este viața toată ce vine pentru că este în firea lucrurilor și eu nu mai am putere și nici curaj nu

E un artist sărman pe Liffey, râul ce curge-n Dublin, amintind de James; el își trăiește viața prea intens, amestecând pictura cu desfrâul. Își dăruiește arta, nu o vinde; nici n-ar putea, i-e

păsări de zi rătăcite în noapte haotic se ciocnesc de beznă gânduri fugite din minți rătăcite urmele umplându-mi-le în căutări zadarnice strigătul lor e surd în alt timp născut pământul nu

Pe plaja gri, sălbatică, pustie De trenuri deraiate invadată Se prind meduze roșii dintr-odată În hore de opincă și de ie. Doi cai desculți desfrâului dau chiot. S-au înțărcat de mult de

Ne moare lumea! Oameni fără vină Sătui de cer Sătui de prea-lumină Se duc să ceară pâine Sau să moară Prea înrobiți în azi Sătui de mâine Vor drumul Înapoi Să îl măsoare Cu pașii mici Cu

e vineri seara Martin, bătrânul vopsitor, în Temple Bar închină ca orice muritor el duce-n spate vise ascunse în culori în față-i stă un Guinness cu-o spumă de fiori un ultim job mai are e

Mami, câinii de ce nu pot să zboare? Soarele încălzea leneș vietățile de pe pământ. Printre acestea era și Daria, care stătea cocoțată pe o piatră, Piatra Crăiesei, așa o botezase și unde-și

În mine groaza albă naște humă Din sentimente nude și frigide Hrănite cu petale insipide Muiate într-un val de verde spumă. Smulg pietrei jurământul de tăcere Mai dăltuind-o în adânc c-o

adânc mă lovește în suflet pustiul a liniște aspră de stârv și mănânc absent din merindea uitată-n sicriul căzutelor umbre în somnul adânc deșert îmi e ochiul

Se-ntunecă pământul a mirare... Dinspre apus, decapitați, revin cocori, Cu arma ucigașă prinsă-n subțiori. Căzute picături de negru soare. Nimic din zborul lor nu mi se pare Lumesc, de