viorel gongu

uneori îmi vine să mă cufund în orice în grâu în amintiri sau în pădure și asta se întâmplă când singurătatea vrea să te convingă că ești învingătorul ghemul din sârme ciopârțit de

Se-aude noaptea... Se-aude noaptea sângerând cu stele Sub limbile de foc ce nasc cuțite, Scânteile pierdute și răcite, Cioplesc la vise noi și noi atele. Valuri de roșu mișună pe

Iubirea ca un must... Iubirea tandră ca un must Zdrobește tot, arome, carne și culoare, Se lasă amețită răsfățată-n soare Când lumea-ntreagă are-același gust. Cometele le prinzi în

MEANDRE 23- „și lupul și-a schimbat glasul, nu?” -Tata, aveai cam cinci ani și era într-o sâmbătă. Luni aveam revistă de front și trebuia să fiu ras, tuns și frezat. -Vă controla și la batiste

Și nici nu știi pe lângă ce-ai trecut, Din ignoranță sau poate timidă Ai amânat cochet-un început, Ai refuzat, râzând, primul sărut Și-ai sugrumat un zbor în crisalidă. Că trupul tău, rămas

Eu v-am iertat dar golul a rămas, Azi încă-s vorbe făr-acoperire, Din cărți am pus emoția în glas Când spun:”părinții mei” și parcă-n fire Plutește o cenușă și un rest, Mai port și-acum, în

Cu timpul mă joc și nu-mi pasă Că trece, că vine, tot una. Pe frunte îmi șade cununa De flori imortele, aleasă. Că scriu sau mai cânt e tot una, Frumosul încerc să îl caut, O pană născută

Căzută ca o pană din cerul plin de vele, Ai străbătut prin soare , ca un miracol brusc, Iar eu, senin și ager, un călăreț etrusc, Cu aripi largi de pegas, m-am prins în dans de iele. M-am

anacronic azi sunt pe un colț de pământ nu tresar la hip-hop nu scriu versuri pe laptop sunt născut mai demult păsări și foșnet ascult sunt incult poezii de la mijloc în jos nu miros sunt

În preajma stării de poezie Nimic nu mai poate să fie, Nimic nu mai are aripi, nici n-are picioare, Nimic nu e mai mic sau mai mare Când tremuri ordonând cuvinte sau fraze Ești biciuit

Când inima îmi bate... Când inima îmi bate în versuri ca o tobă Și când singurătatea își pune-aceeași robă, Înnumăr clipe, stele silabele și umbre Mă înconjoară-n cântec de flaut și de

Cu fumul de țigare ce urcă înspre cer În ploaia care pică robust și vertical Mă-nalț și eu, iubito,sperând că n-am să pier Fără să-ți cânt în șoaptă pe-un fir de păr de cal O serenadă

Am fost și am rămas numai bastonul Ce pentru-un timp, el a crezut în vise, Că frunze naște, și-n orhestră, tonul Va fi...pentru un timp, două narcise Ce i-au fost flori și fluturi, deopotrivă În

Când aripa ți-e vis și existență, Când ai uitat că zboru-i rupt din humă, O rază rece cu sclipiri de brumă Când îți conduce calea spre esență Vezi în lumină că nu ai picioare, Iar aripa la

Îngenunchează ploaia între flori Cu ochii plini de lacrimi și petale; O mângâie bujorii temători, Păianjenii își împletesc din sfori, La planșă, plase , după vechi cabale. Respir de zor din