proza scurta, scurta

Sunt asemeni unui pendul scos in afara poziției de echilibru, osciland cu amplitudini din ce in ce mai mici in jurul ei. Am nevoie de echilibru. Toată viata n-am facut altceva decat sa-l caut. Si dacă echilibru inseamna moarte ? Pusese totul in cărca acestei iubiri: gănduri, speranțe, căutari. «Nu-i de mirare că abia se mai ține pe picioare ». Uniforma de liceancă din statia de autobuz ii atrase privirile ca un magnet. «Intotdeauna are să-mi facă placere să o văd imbrăcată asa », isi zise el in timp ce se apropia. Era tristă, sau poate asa i se părea lui. « Astazi e ziua florilor », incepu el stăngaci. « Stiai că si florile au o zi a lor ?» Ea ridică ochii, vazu buchetul imens de flori proaspete, o explozie de culori (el ar fi vrut sa fie toate) si zambi. Zambi si el strămb, mai mult spre stanga, reflectare stangace a zambetului ei pe fata lui. Oamenii coborau si urcau, in statia de autobuz era agitatie, doar ei nu se grăbeau nicaieri. « Pentru ce ai venit », il intrebă ea si el ingaimă ceva despre sentimentele netraite pana la capat, retezate de ger, dar care continua să supravietuiască. « Primavara e cel mai greu, cănd le dau mugurii.» Isi simtea sufletul ca pe o făntană sleită. El care daduse de baut atator călatori insetati nu mai avea o nici o picătură pentru dragostea lor muribundă. Ceva ca o ceață inghițise sonorul si el ii urmarea neputincios miscarea buzelor. Probabil ca ea ii raspundea, fara indoiala ca ea ii raspundea si dintr-o data il cuprinse panica, teama ca ceea ce-i spunea era deosebit de important. Ea continua sa vorbească, monoton, uniform, sau cel putin asa i se părea lui, făra nici un fel de participare interioară, ca un judecator la rostirea unei sentințe fară drept de apel, si din cand in cand buza de sus se dădea la o parte lăsand sa se vada zbuciumul limbii intre cele doua siruri de dinti perfect pararele. Asadar ea ii vorbea, ea ii raspundea, dar cuvintele se volatilizau in aer ca si mirosurile florilor pe care le ținea in brațe, nu reuseau să ajungă pană la el si atunci găsi că singura soluție pentru a o auzi este să-si lipească buzele de ale ei. Ajunse in statie lac de sudoare. Stia că intarziase, desi nu fusese vorba de o ora precisă. Ramase neclintit in forfota din jurul lui, ca un punct de reper, ca o geamandura solitara, ca un pendul aflat in poziția de echilibru. Isi ingropă fața in buchetul urias de flori si petalele lor uscate il zgariară. « Au un miros placut, de flori de cămp », isi zise. In vanzoleala din statie o pereche se saruta lung, absorbită in sărutul acela fără inceput si sfărsit. « Maine, poate că maine n-am sa mai intarzii », isi zise el intr-un tarziu. Se desprinse incet si păsi agale, străngand la piept imensul buchet de flori uscate. Rămăneau imbrătisați in agitatia din jur, doua trupuri din care sufletele lor plecaseră mănă-n mănă in cautarea cine-stie-cărui paradis pierdut. Văntul ii aducea pe buze suvițe din parul ei, dar el nu mai simtea asta ca pe o provocare. Inchise ochii si incercă să si- o imagineze. Nu reusi. Trasaturile ei ii lipseu de sub pleoape. Il apucă o poftă nebună să o vadă, să-si umple ochii cu imaginea ei. Incepu să-i dea la o parte suvițele, dar ele cădeau din ce in ce mai dese, acoperindu-i fața si impiedicăndu-l s-o vada. Măinile i se incurcară prin par si pentru o clipa doar, deslusi printre fire, dincolo de ele, zămbetul strămb, un pic spre stanga. Simți un gol in stomac si o puternica senzatie de vomă. Mainile ii cazură inerte pe lăngă corp. Ar fi vrut sa fuga, insă, incolacite, brațele ei il străngeau cu putere. oct. 1984