Amintiri din „Iepoca de Aur”(1)

Cozile din vremea comunismului reprezentau și un prilej de socializare. Erau într-un fel, precursoarele cluburilor de fițe din ziua de azi. Bine, nu puteai să dansezi la bara de bătut covoare, nici măcar la stâlpul de iluminare, că te arestau milițienii pentru tulburarea liniștii publice. Cel mult puteai să joci o tablă sau un șah, dacă erai pensionar, sau să flirtezi cu fetele de vârsta ta, dacă erai puști. Sau viceversa. Depindea foarte mult și la ce fel de alimente era coada. La o coadă la banane sau portocale aveai toate șansele să dai și peste intelectuali și să-ți mai îmbunătățești cunoștințele generale, în timp ce la o banală coadă la ulei sau la zahăr, întîlneai mai mult pensionari din cadrul armatei și gospodine de la care, cel mult puteai afla leacuri băbești împotriva căderii părului, sau ultima rețetă de sarmale de post. Mai era și coada la tacâmuri de pui și la adidași de porc unde veneau oameni și din provincie, participând, făra să știe, la ceea ce astăzi numim „schimburi culturale”. Stăteam la coadă la Alimentara cu cheia de gât, cum poartă șmecherii de acum crucifixurile grele, de aur. La o astfel de coadă am cunoscut-o pe prima mea iubire, Mioara, care s-a simțit atrasă de cheia mea ca de un magnet. (Am un prieten, Gogu, care a scris o lucrare de doctorat cu titlul: „Cheia de gât, simbol al masculinității incipiente în comunism”). Așa cum puștii din filmele americane se făleau cu pistoalele lor, așa ne făleam noi cu cheile. Cu cât o aveai mai mare, cu atât atrăgea mai tare privirile fetelor. A mea nu era mare, dar era galbenă și foarte delicată. Era o raritate pe atunci o astfel de cheie, în comparație cu cheile cenușii, butucănoase, pe care le purtau la gât colegii mei. Fusese adusă, cu tot cu yală de către părinții mei, drept suvenir, în urma unei excursii cu Trabantul în Republica Gemocrată Germană . „E de aur?”, a întrebat Mioara cu ochii hipnotizați de cheia aurie de la gâtul meu. Am ridicat privirea din cartea pe care o citeam („Cireșarii”, volumul trei) și-am văzut-o în toată splendoarea: era îmbrăcată în cămașă de pionier, albă, cu șnur galben de comandant de detașament, cu cravată roșie trasă prin inel. Cravata era trasă prin inel, Mioara nu. Era chiar un pic plinuță (mai târziu aveam să descopăr că de fapt „avea rotunjumi rubensiene”), nu degeaba o strigau golanii dintr-a opta C: „șnițel cu maioneză”. M-am fâstâcit brusc, am înghițit în sec de vreo trei ori, fapt ce mi-a declanșat sughițul, am scos din buzunar o țigaretă de gumă de mestecat, Gumela și-am vârât-o în gură cu tot cu hârtie. „Nnnu, nnu e. E ddoar suflată cu aur”, m-am bâlbâit eu, rostind prima minciună strategică din viața mea. „Ce drăguț! Pot să o țin și eu în palmă?” Așa a început idila noastră. Ne-am văzut apoi la coadă la sifoane, la pâine, la ouă, la butelii, la pește congelat...Nici nu ne mai păsa dacă produsele se terminau până ajungeam noi la rând. Eram îndrăgostiți. Îi recitam versuri de dragoste, copiate de prin Oracole : „Cosînzeană / cu-albaștrii ochii tăi ca Voronețul / Ca Ana lui Manole-ntr-o baladă / tu urci sub nimbul jertfelor supreme.” Mai târziu am aflat că versurile fuseseră scrise de Victor Tulbure pentru Elena Ceaușescu. Într-o seară, după o coadă la zahăr încununată de succes am mers la mine acasă să-nvățăm pentru teza de la mate de a doua zi. Tocmai îmi explica Mioara cum se calculează aria laterală a trunchiului de piramidă, când „s-a luat” curentul. M-am trezit cu trunchiul ei peste trunchiul meu și cu buzele mele tangente la buzele ei. N-am mai apucat să corelăm informațiile dobândite, pentru că din păcate a venit curentul. Atunci l-am urât pentru prima dată pe Ceaușescu.