Scenariu
Să facem bagajele
7 min lectură·
Mediu
În copilărie, aveam un rol precis în pregătirea concediului: mă urcam pe geamantane ca să poată fi închise. Bunica apăsa dintr-o parte, bunicul trăgea din cealaltă, iar eu contribuiam cu toată greutatea mea de șapte ani.
— Stai liniștit, nu te mișca!
Nu mă mișcam. De mine depindea plecarea.
Bunicii mă luau cu ei în stațiune, la cura de ape minerale. Știam că se apropie momentul când începeau să apară prin casă lucruri pe care nu aveam voie să le ating.
— Lasă-le acolo, sunt pentru plecare!
Pe fotoliu se adunau haine, pe masă medicamente, lângă ușă încălțăminte. În câteva zile, noi ne retrăgeam prin colțurile casei, ca să nu deranjăm concediul aflat în pregătire.
Bunica avea o listă. Apoi își mai amintea câte ceva și scria pe margine. După o vreme, marginile deveneau mai importante decât lista.
Trebuiau pantaloni lungi și scurți, o jachetă groasă și una subțire, pălăria de soare, umbrela de ploaie, pijamale și un trening în care bunicul să poată coborî până la recepție fără să se considere că a ieșit propriu-zis din cameră.
Lenjerie pentru fiecare zi, desigur. Că doar nu mergem acolo să spălăm.
Când se dovedea că lenjeria pentru fiecare zi nu încape, bunica scotea o parte și punea săpun de rufe, detergent, sfoară și cârlige. Pentru hainele rămase trebuia acum adăugat și fierul de călcat.
În felul acesta, scoteam trei lucruri și puneam cinci. Era o metodă verificată.
Mai luam un fierbător, o cană emailată pentru ceai, uscătorul de păr, fiindcă cel de la hotel putea să fie stricat, peria și crema de pantofi, aparatul de radio, câteva reviste și integrame. Ac și ață. Nasturi de mai multe mărimi, pentru orice eventualitate.
Nu-mi amintesc să fi pierdut vreodată cineva un nasture în concediu. Dar nici nu plecam nepregătiți.
După închiderea celor două geamantane, mai rămâneau o sacoșă și o geantă. Sacoșa o lua bunica. Geanta mi-o agățau mie de gât.
— Nu e grea.
Afirmația nu presupunea consultarea mea.
Plecam apoi spre gară. Bunicul se conducea după un principiu de neclintit:
— Mai bine să aștepți tu trenul decât să te aștepte el pe tine.
Trenul venea la cinci și jumătate. La patru și jumătate eram în sala de așteptare. Îmi petreceam timpul privind ceasul cel mare, care, din locul în care stăteam eu, părea stricat.
Bunicul se așeza tacticos la coada pentru bilete. La ora aceea, coada se forma in spatele lui. Totuși, stătea pregătit, să nu-i ia cineva rândul.
Trenul întârzia vreo jumătate de oră. Nimeni nu-i explica principiul bunicului.
Odată urcați, îmi primeam locul la fereastră. Era în interesul întregului compartiment să am ceva de privit.
Câteva minute după plecare domnea liniștea. Apoi bunicul devenea gânditor:
— Aparatul de ras l-ai pus?
— L-am pus. Tu ai așezat bine pălăria mea?
— Cum s-o așez?
— Să nu se turtească.
Mă uitam la geamantanul pe care tocmai stătusem. Nu spuneam nimic.
După altă bucată de drum:
— Fusta verde ai luat-o de pe fotoliu?
— Care fustă verde?
Din acel moment, fusta verde călătorea cu noi, indiferent dacă se afla în geamantan sau rămăsese acasă.
Întrebările continuau câteva ceasuri. După cât de multe lucruri păreau să lipsească, ai fi zis că duceam două geamantane goale. Numai eu știam cât mă chinuisem să le închidem.
Nu întrebam dacă îmi luaseră vreo mașinuță sau ceva de citit. Orice nouă necesitate a mea risca să fie legată de geanta pe care o purtam la gât.
•
Câțiva ani mai târziu, într-o excursie cu școala, am avut ocazia să-mi fac singur bagajul.
A încăput tot. Am și plecat la timp.
Portofelul a rămas acasă.
Am descoperit asta în centrul orașului, exact când profesorul terminase de explicat istoria și însemnătatea unui monument, iar noi puteam începe, în sfârșit, partea însemnată a excursiei: chioșcurile.
Colegii cumpărau chestii importante pentru potolit foamea: înghețată, gumă, prăjituri si suc. Eu îmi verificam buzunarele. Le-am verificat de mai multe ori, cu o speranță pe care conținutul lor nu o justifica.
Să cer împrumut era exclus. Fiecare avea banii numărați de acasă și un program precis de cheltuire.
— Tu nu-ți iei nimic?
— N-am poftă.
În ziua aceea n-am avut poftă de înghețată, de suc, de prăjituri și de absolut nimic din ce costa bani. Am mâncat șnițelele din geantă și am băut apa din sticlă, privind cu un aer detașat vitrinele cofetăriei.
Bunicii luau cu ei nasturi pentru haine care nu se stricau. Eu uitasem singurul obiect cu care puteam rezolva aproape orice lipsă.
•
La maturitate, am ajuns să mă laud că pot pleca la mare cu jumătate de rucsac.
Pentru două zile îmi trebuiau un slip, șlapi, două prosoape, cremă de plajă, un tricou de schimb și o carte. Simplu.
Un cuplu de prieteni venea cu două trolere și doi rucsaci.
— Pentru două zile?!
— Mai bine să ai decât să-ți lipsească.
Recunoșteam argumentul. Crescusem sub autoritatea lui.
Aveau pantaloni lungi, bluze groase, încălțăminte de rezervă, cort de plajă, creme pentru mai multe împrejurări și alte lucruri despre care nu îndrăzneam să întreb. Mă temeam că, dacă deschidem trolerele, îmi voi recăpăta atribuțiile din copilărie.
•
Există însă uitări pe care nici două trolere nu le pot preveni.
Pleci în concediu cu trei generații îndesate în mașină. Ai potrivit bagajele până când ultima sacoșă a intrat numai după ce cineva și-a ținut genunchii puțin mai aproape de piept.
După prima sută de kilometri, opriți la o benzinărie. Cineva vrea la toaletă, altcineva un suc.
Atunci descoperi că portofelul cu actele, cardurile și banii este în deplina siguranta, acasă. Știi și unde. Îl vezi limpede, pe mobilă, în locul acela sigur în care l-ai pus ca să nu-l uiți.
Restul familiei adună câțiva mărunți. Suficienți pentru suc. Insuficienți pentru concediu.
Întorci mașina.
— De ce mergem înapoi? întreabă copiii.
— Am uitat ceva.
— Ce?
— Portofelul.
— Și nu poți să iei altul?
Bunicii, tăcuți până atunci, își intră în rol:
— Eu ți-am spus să verifici.
— Dacă nu te întorceai după umbrela aia…
— Dar sigur nu ți-a căzut în parcare?
— La vârsta ta, eu n-am pățit niciodată așa ceva.
Dai radioul mai tare.
— De ce dai radioul așa tare? Nu ne mai auzim între noi.
Tocmai.
Ajungi acasă, iei portofelul și pleci din nou. Acum există un obiect în mașină a cărui prezență este verificată de toată lumea la fiecare oprire.
Nimeni nu te mai întreabă dacă ești obosit. Toți vor să știe dacă ai portofelul.
•
Cea mai serioasă lecție despre bagaje am primit-o însă din pățania a două familii prietene.
Se pregăteau să plece de pe plajă. Au strâns prosoapele, termosul, ochelarii, șepcile, șlapii, rogojina, umbrela, colacul, salteaua și sacoșa cu jucăriile copilului.
— Ai luat crema?
— Am luat-o.
— Lopățica?
— E în găletușă.
— Găletușa?
— E în sacoșă.
Au ajuns la dușuri, s-au curățat de nisip și au început să-și reașeze lucrurile în brațe.
Parcă lipsea ceva.
— Dar copilul unde e?
Unul dintre adulți îl trimisese la apă să se clătească de nisip. Apoi se ocupase de bagaje, convins că de copil se ocupă altcineva.
Au lăsat totul jos și au fugit înapoi. L-au găsit alergând speriat pe plajă, căutându-i. Au urmat îmbrățișări, lacrimi și câteva minute în care nimeni n-a mai avut nevoie de nimic din sacoșe.
Lopățica fusese luată. Găletușa fusese luată. Jucăriile erau toate.
•
Mă gândesc uneori la bunica și la lista ei, completată pe margini. Astăzi aș pune oamenii în capul listei. Apoi portofelul. Restul se mai poate cumpăra, împrumuta sau lăsa pentru altă dată.
Desigur, aș lua și o bluză groasă. Nu poți conta mereu pe vremea frumoasă.
Poate și încă o pereche de încălțări. O umbrelă mică n-ar strica.
Ac și ață nu ocupă loc.
Încep să înțeleg de ce bunicii mă luau cu ei.
0527
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Victor Vlad
- Tip
- Scenariu
- Cuvinte
- 1.299
- Citire
- 7 min
- Actualizat
Cum sa citezi
Victor Vlad. “Să facem bagajele.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/victor-vlad/scenariu/14206052/sa-facem-bagajeleComentarii (5)
Autentifică-te pentru a lăsa un comentariu.
Distincție acordată
Felicitări, mi-a făcut o mare plăcere să te citesc, mai ales după ce am intuit mecanismele cu care știi să exploatezi nostalgia, iar detaliile și unghiul din care le prezinți au o naturalețe în care, eu cel puțin, mă recunosc. Deși recomandarea nu e a mea, eu m-am trezit prea târziu, pot să îți ofer această steluță. Și îți fac și o invitație: deși nu e un text ușor, te invit să îl citești pentru Radio Agonia. Special pentru tine, pentru că m-ai convins, voi încerca să pornesc o rubrică de texte scurte, difuzate, să zicem, în fiecare seară de la ora 22.00. Lucru bine făcut!
0

Un detaliu tehnic de care ar fi bine să țineți cont pe viitor: alegerea paragrafelor nu este cea mai reușită, cred că nu erau necesare atâtea. Sau, poate, ați greșit la formatarea textului.