Pisica neagră

În fiecare dimineață, mergând spre serviciu, domnul Silviu trece pe o stradă îngustă, cu case pe ambele părți. Din loc în loc mai stă câte o mașină parcată pe jumătate de trotuar. Ia curbele cu grijă și trage o ocheadă spre ceas la fiecare linie dreaptă. Trebuie, normal, să ajungă la timp… Acolo unde sunt case, de obicei sunt și pisici sau câini sau vreo altă lighioană, după asemănarea, gustul și chipul stăpânului proprietății, ieșite la plimbarea de dimineață. Iar atunci când o pisică se nimerește să traverseze strada chiar prin fața mașinii lui, apare, desigur, întrebarea de bază: „Pisica îi aduce ghinion?” Este o lege nescrisă că, dacă pisica neagră taie calea cuiva, este semn rău: gestul ei va fi precis dăunător pentru treburile sărmanului om. Ai observat și tu, dragă cititorule? Pisicile albe nu traversează strada niciodată, nici cele maronii, nici cele vărgate. Nimeni nu a văzut vreo altă pisică decât pe cea neagră traversând tendențios, fix prin fața vreunui drumeț ce de-acum se îndreaptă, implacabil, spre eșecul treburilor acelei zile… Și uite că tocmai a sărit gardul și a traversat în fugă prin fața mașinii eroului nostru o astfel de ființă. O clipă mai târziu, peste același gard a zburat și o minge, rostogolindu-se în stradă. A înțeles imediat că ghinionul plutește în aer. Așa că ia măsuri: trece după ea, făcându-și cruce cu limba în cerul gurii, se roagă ca ghinionul să-l ocolească, deși este conștient că el a ales acea stradă și acel moment. Ajunsă pe partea cealaltă a străzii, obraznica felină se oprește un moment pe bordură și-și întoarce capul, parcă zicându-i: „M-ai văzut, da? Ar trebui să înțelegi mersul lucrurilor, că ești om mare…” Domnul Silviu ajunge la serviciu și parchează mașina cu grijă, vrea să se asigure că nu apare niciun necaz, intră și salută politicos, pentru a nu avea cumva ghinion cu colegii, apoi se apucă de treabă grijuliu, pentru ca acea plimbare blestemată a mâței să nu aibă efecte nedorite asupra activităților sale profesionale. Dacă totuși ar fi posibil… Și dacă nu are niciun ghinion, fie el cât de mic!? Dacă încununează ziua cu reușite depline!? Înseamnă că rugăciunea l-a ocrotit? Dacă totul e doar o superstiție stupidă cu care oamenii își încarcă mințile? Dar și rugăciunea poate e tot o superstiție. Dar în zilele când pisica nu își face apariția, de ce există câte o nereușită? Oare a trecut mai devreme, fără s-o fi văzut? Întrebări, întrebări. Domnul Silviu face totul corect, predă lucrările la timp, ajută colegii, încearcă prin tot ce face să respecte toate cerințele serviciului, să nu derapeze cu nimic, pentru a nu da ocazie negruței să își materializeze răutatea asupra lui. Și ziua trece lin, fără probleme, fără ghinioane, fără piedici care să îi încurce activitatea. Programul fiind pe sfârșite, ia cana de cafea și merge s-o spele. La întoarcere, înainte să intre în birou, aude din interior o discuție: „— L-ai văzut? Perfecționistu’! Parcă e un tocilar de-ăla din vremea școlii… Face totul bine, nu întârzie niciodată, nu greșește nimic, nici la o țigară nu iese, ordine și curățenie pe birou… — Poate vrea să fie promovat. — Băi, da’ suntem oameni, nu roboți, ce naiba… Vrea statuie sau poate o primă. — Nu e de gașcă, nu-i de colectiv, amicu’, nu-i de-al nostru, e clar!” Pleacă spre casă și conduce poate mai atent ca de obicei. „O zi liniștită se termină în mod liniștit”, gândește el. Dar… când mai avea câteva sute de metri până acasă, de sub roțile mașinii din fața lui sare o pietricică și îi ciobește parbrizul. Ghinionistul nostru urlă în gând: „Fir-ar ea de pisică!” * * * „Fiind vacanță, îmi place să bat mingea în curte. Alt teren de joacă pe aproape nu am, mama nu mă lasă să mă joc pe stradă că mă pot lovi mașinile, terenul școlii e departe. Bine că am un perete al casei în care să dau și mai am poarta care e destul de țeapănă. Ce amuzant e când mai trece prin curte sau dincolo de poartă câte o pisică! Mai ales cea neagră se sperie de minge și fugeee… O zbughește peste stradă, chiar și prin fața mașinilor, iar dincolo se oprește, se uită înapoi prostuța, să fie sigură că nu îi vine mingea în cap… Până acum a avut mare noroc, dar poate într-o zi tot o s-o nimeresc cu mingea, să văd cum sare cât colo, că doar are nouă vieți…” * * * — Stau la fereastră și mă uit la fratele meu cum se joacă cu mingea. Îmi pare rău pentru el că nu are un partener de fotbal. Dă în perete, uneori în poartă, aleargă, încearcă tot felul de lovituri șmechere. Chestiile astea nu-s de mine. Băieții ăștia… nu înțeleg de ce le place să dea continuu cu piciorul în minge. Toată ziua numai fotbal au în cap. Deși sunt atât de multe alte jocuri și sporturi mai frumoase. Aaaaaa, uite pisica din curtea Alinei, de peste strada de noi. Are cinci pui, săraca. Toată ziua aleargă după mâncare pe unde găsește și apoi se întoarce la ei să-i alăpteze. Se sperie tare de minge… Ia uite, iar a sărit gardul și a fugit peste stradă. O așteaptă puii. Ea are treaba ei. S-a oprit pe bordura cealaltă să fie sigură că nu o mai aleargă cineva, poate vreun câine… * * * — Chiar nu mai suport! În fiecare zi sunt numai într-o alergătură. Oamenii mari mă alungă cu ură, copiii mă aleargă, despre câini ce să mai zic… Cum să nu fiu invidioasă pe suratele mele, zgâtiile alea de rasă care stau în poala stăpânelor, să fie mângâiate și alintate? Nu e vina mea că nu sunt albă sau maro. Gardul ăsta a fost mai înalt și a trebuit să mă forțez puțin să-l sar, apoi am văzut o mașină venind. Așa că a trebuit să alerg. M-am oprit pe bordură să-mi trag puțin sufletul și am plecat spre puii mei înfometați. Nu pot înțelege ce au oamenii ăștia cu mine, parcă au o aversiune specială pentru că sunt neagră. Așa neagră a fost și mama. Și ea tot gonită era mereu de toți, abia putea vâna din mâncarea altor pisici de prin curți, că de primit de la oameni… nimic. Noaptea e superb, nu mă vede nimeni, orice aș face, mă plimb în voie pe străzi, pe orice gard, pe acoperișuri, prin copaci. Dar ziua e un chin, o veșnică goană; oriunde m-aș duce, cineva mă alungă cu bețe, cu pietre, mă urmăresc chiar și cu mașina, să mă calce. Trebuie să trăiesc zilnic blestemul vieții mele de pisică neagră, să fug gonită de tot ce mișcă. Zău că-mi plâng de milă de câte ghinioane îndur toată viața… * * * Pe stâlpul de lumină din colțul străzii, o cameră de supraveghere filmează tot. Vede mașini, oameni, animale, tot ce mișcă. Dar camera nu judecă, nu motivează, nu-și explică, nu poate să înțeleagă. Doar vede. Din când în când, cineva verifică înregistrarea fără să afle vreodată de ce se întâmplă lucrurile. Filmarea nu vorbește despre motivațiile oamenilor, ale animalelor sau ale păsărilor, despre treburile, gândurile sau sentimentele lor. Toate astea nu există pentru ea. Cel care deruleaza periodic imaginile poate doar să presupună ce i-a făcut să acționeze astfel. De teama de a nu greși, se mărginește la ceea ce vede. Pe înregistrare, o pisică neagră sare gardul, traversează strada și se oprește câteva clipe pe bordura cealaltă. O minge trece peste gard. O mașină încetinește. Pisica pleacă mai departe. Asta e tot. Este adevărul. Complet. Văzut, filmat, înregistrat și păstrat pe cardul de memorie. * * * Iar tu, cititorule, le-ai văzut pe toate acestea. Știi mai mult decât fiecare dintre ei, deși nu ai fost acolo. Oare crezi că, dacă ai văzut o pisică sărind un gard, știi tot ce s-a întâmplat și ce a gândit fiecare? Mai gândește-te, domnule cititor…