Victor Țarină

Venirea serii poate fi un semn Aici unde soarele lumineaza greoi De ce să te mint? Am avut cândva trăiri Mai înalte. Într-o după-amiaza îngenuncheat Sub icoană, am ciocnit un pahar de

Râul avea pietre alunecoase Și apa era repede, dezlănțuită Așteptam semne din cer, când Dincolo, la umbra unui copac Stătea o femeie visătoare Dar putea fi la fel de bine Un copil sau un

ar fi fost mai bine să mă nasc șobolan decât să fiu născut în zodia șobolanului aș fi fost mai sigur pe șmecheriile mele și mai apt pentru viața în mijlocul gunoaielor și chiar că aș fi

Drumul întortocheat de seară Când un drumeț ne însoțește Până la marginea lacului Frânge pâinea și dispare Iar ochii lui triști îi ținem minte Până la moarte, închiși în amintire Ca-ntr-o cutie

De când trăiesc n-am murit niciodată nici nu vreau de altfel e un sentiment mult prea trist De când trăiesc m-am născut o singură dată fără să vreau, de altfel e un sentiment mult prea

M-am ascuns în globul albastru al ochiului meu trăgând în urmă cristalinul ca pe-o ușă, puteți oricât să mă strigați să ies de-afară, c-aici lângă proiecția orelor mi-e bine Cu capul de

Are să vină iarna Și vor îngheța zâmbetele statuilor În fiecare dimineață iar Vor fi găsite pe bănci, îmbrățișate Trupuri albe de îndrăgostiți Și eu cum am să vin la tine Să te mint cu

Se aude O bătaie de aripi: un înger Zugrăvește pereții cu lumină Nici n-am început rugăciunea O, Doamne, m-ai iertat? Îngerul dă din aripi pe scară Cu o bidinea împrăștiind lumină De-abia am

E banal să o repet Dar locuim pe o sferă. Așa-i Că totuși avem motive să ne bucurăm? Stau în centrul Universului Și privesc în toate direcțiile: Spre copilărie, spre moarte Dar niciodată nu

de ce să mă plâng de tot ce n-am realizat nu mă condamnă nimeni că n-am făcut mare lucru că n-am și eu la activ o carte de capodopere sau că nu știu să mă arunc cu parașuta că nu sunt cosmonaut,

Cu stângăcie mai scriu câte un vers Mama a ieșit să cumpere medicamente Adri doarme învelit într-o pătură subțire E vară și totuși e frig Cu îngrijorare am deschis caietul de poezii Scriu atât

Întunericul veninos se lipește de geam Și eu respir aerul dens cu cireșe Îmi ating obrazul gândului De pieptul iubitei. Ea mă mângâie Ca și cum mi-ar spune: Nu muri Ai răbdare, cel puțin încă nu

Poți să-ți dai doctoratul din coronavirus Ca un comentariu despre Apocalipsa Sfântului Ioan Să scrii acolo că am fi supaviețuit dacă ne făceam Din timp o Arcă și o lansam la apă din șantierul 2

Tânăr fiind am bravat Că trag după mine hoardele mutilaților Dar nu eu eram Lumina Îți cer iertare azi și lasă-mă te rog La rândul meu cu brațe sângerânde Să mă prind de funia Mizericordiei

Femeia adormită sub umbrelă Aduce în casa străinului ploaia El deschide un ceas ruginit În care timpul mai svâcnește Dar curând va răsări soarele Și atunci singurul om din oraș Care a văzut

Dimineață Sub ploaia aurie Ies gol în oraș Lumea e atât de grăbită Că nu întoarce privirea Ori poate Am murit azi noapte? Altfel de ce aș trece gol Pe străzile dragi Ale cetății? Cu

Stai lângă mine când nasc Așa gândea femeia și singură Singură sub cometă Bărbatul ieșise la coasă Cădeau sub ascuțișul fierului Primele umbre ale dimineții Nasc, gândi femeia Și din

Acesta este sfârșitul O moarte frumoasă O moarte năstrușnică M-așteaptă: E o fiară în colțul mesei Ori mai cumplit O fiară cu două capete În colțul mesei: sânii tăi

Viscolește puțin în pustiul Dintre coaste, deși afară s-au pornit Râuri de primăvară și Clocotesc speranțele în tinerele fete Din birturi și camioane coboară mirese Dar viscolește printre