Delfinii

Ultima zi la mare. O dupa-amiaza calduroasa, cu cerul gol, cu astrul aratandu-si toata splendoarea si reflectand sulitele in apa limpede si verzuie. In 19 ani de cand pasesc pe nisipul fierbinte al plajei n-am mai vazut o mare atat de calma si de curata. Mergem printre cearsafurile si prosoapele inghesuite pe ingusta plaja incercand sa nu arunc nisip pe corpurile infierbantate - injuraturile din acest motiv erau frecvente. Ajungem in sfarsit. Fetele ii furau soarelui stralucirea. Ne asteptau. Intarziasem. Motivul? Iesisem la o terasa cu doua fete din Bucuresti. Renuntasem la bronzat dupa-amiaza pentru ca aveam tren la 8. Vorbind cu fetele - ele mai aveau bilet inca 3 zile - am auzit o rumoare si am observat o oarecare agitatie. Toata lumea era in picioare. La aproximativ 30-40 de metri de mal se puteau zari aripioarele dorsale ale catorva delfini. Era o mama cu puii. Un mic salt lateral a incantat spectatorii acestui extraordinar spectacol. Atat de rar se intampla astfel de lucruri, incat nici nu mi-am dat seama cat de hipnotizat eram. Chiar si dupa ce s-au adancit in mare nu-mi puteam lua ochii de la linia orizontului. Speram sa mai vad macar o aripioara. La inceput mi-a parut rau ca a trebuit sa plecam dar cadoul marii m-a linistit putin. A fost cel mai frumos cadou pe care mi l-a oferit marea in 19 ani. Delfinii... Iti multumesc mare. Mi-ai deschis sufletul spre sentimente pe care le uitasem. Multumesc.