Rătăcesc
prin cimitirul gîndurilor mele...
Întuneric.
Frig.
Plouă.
Vînt.
Plîng,
Plîng,
și plîng...
Plîng,
căci sap mormînt
pentru încă un gînd –
de a mă sinucide...
Mergînd pe drum,
Mă îngrozesc de orbii care
Mă înconjoară:
Oameni ce merg haotic,
Oameni conduși de instincte,
Oameni negri la minte,
Oameni cu creieri de plumb,
Oameni fără
Mă doare capul
îngrozitor de tare.
E semn rău –
simt cum se apropie moartea...
Vai!
Unde esti iubita mea
să-mi săruti ochii si fruntea?
Unde esti să mă alinți cu gura ta?
Unde esti să mă
Vreau să mă sinucid,
Gustînd veninul buzelor tale dulci.
Vreau să mă sinucid,
Aruncîndu-mă în ochii tăi adânci.
Vreau să mă sinucid...
Ucide-mă iubito!
Timpul mi-e tată,
Moartea mi-e mamă,
Singurătatea mi-e soție.
Doar ei m-au iubit,
Doar ei nu m-au părăsit,
Doar pe ei aproape îi simt,
Doar în ei sperînd,
Eu pot trăi!
Ah! Ești atît de frumoasă
În lumina întunericului,
Încît nu-mi mai doresc
Să văd lumina zilei.
Ah! Ești atît de blîndă și tăcută
Ca și crucea ce veghează la morminte.
Ah! Mă iubești cu atîta
