Ah! Ești atît de frumoasă
În lumina întunericului,
Încît nu-mi mai doresc
Să văd lumina zilei.
Ah! Ești atît de blîndă și tăcută
Ca și crucea ce veghează la morminte.
Ah! Mă iubești cu atîta
Rătăcesc
prin cimitirul gîndurilor mele...
Întuneric.
Frig.
Plouă.
Vînt.
Plîng,
Plîng,
și plîng...
Plîng,
căci sap mormînt
pentru încă un gînd –
de a mă sinucide...
Mergînd pe drum,
Mă îngrozesc de orbii care
Mă înconjoară:
Oameni ce merg haotic,
Oameni conduși de instincte,
Oameni negri la minte,
Oameni cu creieri de plumb,
Oameni fără
Timpul mi-e tată,
Moartea mi-e mamă,
Singurătatea mi-e soție.
Doar ei m-au iubit,
Doar ei nu m-au părăsit,
Doar pe ei aproape îi simt,
Doar în ei sperînd,
Eu pot trăi!
Mă doare capul
îngrozitor de tare.
E semn rău –
simt cum se apropie moartea...
Vai!
Unde esti iubita mea
să-mi săruti ochii si fruntea?
Unde esti să mă alinți cu gura ta?
Unde esti să mă
Vreau să mă sinucid,
Gustînd veninul buzelor tale dulci.
Vreau să mă sinucid,
Aruncîndu-mă în ochii tăi adânci.
Vreau să mă sinucid...
Ucide-mă iubito!
