Absent, ochii prin frunzișul teilor bătrâni mi-i pierd
Căutând în adiere înguste clipe albastre,
Întind palmele în lături mușchiul umed să-l dezmierd
Și oftez, tânjind văzduhul să-l înlătur de pe
Prin ceața grea mai rătăceau
fuioare de lumină,
sleite, propovăduiau
un obscur mit solar ce-n tină
se zvârcolea ca o omidă
murind devorată cu-ncetul
de prea-plinul de frunze
Cu moartea pre moarte-mi să calc, obosit
de Înviere n-am putut.
În lacrima ce-am scurs s-a odihnit
câteva clipe chipu-mi slut.
Minuscul, deformat... Sclipind
tot mai departe, tot mai
