Poezie
De atunci
2 min lectură·
Mediu
Absent, ochii prin frunzișul teilor bătrâni mi-i pierd
Căutând în adiere înguste clipe albastre,
Întind palmele în lături mușchiul umed să-l dezmierd
Și oftez, tânjind văzduhul să-l înlătur de pe astre.
Capul leneș se rezeamă pe-un morman de frunze vechi,
Blând, parfumul delăsării, libertății, m-amețește,
Vântul sărutări șoptite îmi ascunde în urechi
Iar în ochii-mi încă tineri pădurea se oglindește...
Câte ore sau minute au trecut... nu știu să număr.
Zdrențe de ceață tăcută inima și ochii-mi prind,
Lent, ale serii frisoane îmi trag umbra peste umăr...
Doar tăciunii minții mele vârtejuri de foc aprind.
Ele cresc, se leagă-n horă; într-o joacă zăpăcită
Aripi roșii renăscânde bat, vrând parcă să dezgroape
Din scrumul încins din pieptul meu vreo inimă topită
Ce din rugul reînnoirii încă nu știe să scape.
Erupții incandescente de extaz și agonie
Trosnind aruncă spre ceruri așchii de spirit de soare
Arde-n gâtul meu Gehena horcăind a nebunie
Și se zbat urlând uscate buzele-mi dogoritoare.
De neputință, de teamă și de... încă ceva... nu știu...
Un bob evadă din marea ce înecam strângând din pleoapă.
Și cu propriile-mi lacrimi încerc să-mi alung pustiul,
Dar sărate sunt ca ocna... și visez un strop de apă.
...
Nu-mi amintesc exact când m-am trezit, dar sigur
De-atuncea strâng în brațe un capăt de azur...
Mai calc pe-alei tocite când le golește frigul,
Furând ca să pierd iarăși peisajele din jur.
Mai calc pe frunze moarte de vreun copac pierdute
Cu vreo toamnă în urmă, sau, poate, mai demult...
De-atâtea ierni zăpada nu le mai poate ascunde
De pașii mei astenici spre viața de adult
001.387
0