Vârstele omenirii (scurt tratat de seismologie)

[Fiica] - Eu nu mă mai mișcam de mult. [Cutremurul] - E cutremur. [Fiica] - Nu-i nimic. [Cutremurul] - Trebuie să mă crezi. [Fiica] - Nu vreau să mai cred nimic. Eu sunt sigură doar de un singur lucru: mama mea m-a lăsat bunicii după ce m-a născut. [Cutremurul] - Ah aceeași placă... [Bunica] (luându-și o voce tânără) - E cutremurător cum se aruncă fiica mea în neam... Sunt și eu mamă, totuși. [Fiica] - Uite cum bunica asta mă dă acum înapoi. [Cutremurul] - Niciodată nu recunoști un cutremur. [Fiica] (peste umăr) - Mda. Și mama credea că se trage din bunica. Și când colo, fusese adoptată. (scena începe să intre din ce în ce mai mult în balans) [Fiica] (înălțând brusc din umeri) - Am oscilat toată viață între mamă și bunică. De unde să fi știut că trebuia să mă văd pe mine? [Mama] - Nu te mai băga între noi! Ah, trebuie să dau asta la o parte... [Bunica] - Partea asta trebuia să o dai... [Fiica] - Nu mai mișcă nimeni! [Cutremurul] - M-am obișnuit că toată lumea să se teamă de mine. Nimeni nu mă înțelege cu adevărat. În schimb, toți își doresc revelații. Ba de un timp e la modă și să fii underground. (se uită cu subînțeles către Mamă, care se ține de-o parte) Deci văd că nu se sesizează nici una. [Fiica] - Și ce ar trebui să facem, mă rog? [Bunica] - Ti-ar plăcea să ne prăvălim una în alta, să simți tensiune în jurul tău, nu? [Mama] - Să glisăm una peste alta? [Fiica] - Să-ți dăm în fiecare zi alte teritorii de zgâlțâit? [Cutremurul] - În primul rând nu-mi place cum v-ați așezat. Dumneata (către Bunică) ești prea masivă. De aceea a și fugit fiica dumitale de responsabilități. Þi-a fost foarte ușor s-o ții tot timpul în brațe pe nepoata dumitale, nici n-o simțeai probabil, la cât e de ușurică. Iar dumneata (către Fiică) stai prea expusă și te predispui la agitație. [Fiica] - Nu dumneata ai venit să-mi spui că e cutremur? [Cutremurul] - Speram să-ți anunți mama. Ea, neajutorată cum a fost întotdeauna, ar fi alergat la Bunica numai să răspândească vestea asta. Și Bunica stă și se uită la mine degeaba. [Bunica] - Eu am făcut tot ce am putut pentru dumneata, domnule. Din cauza greutății mele nu mai puteam avea copii. Zi mersi că am avut bunăvoința să o adoptez pe ființa asta nerecunoscătoare. Numai că pe ea n-a mișcat-o nimic, nici când a devenit și ea mamă. [Mama] - Tot timpul mi s-a spus ce să fac, eu n-am putut mișca un deget singură. (brusc, către Fiică) Să facă ea ce n-am putut eu. A trecut vremea mea. [Fiica] (către Mamă) - La ce viață zdruncinată am avut, pur și simplu nu vreau să mai agit și pentru tine acum. De fapt nu mă voi mai agita pentru nimeni. [Bunica] (către Fiică) - Halal recunoștință pentru tot ce am făcut pentru tine. Am fost punctul tău stabil. Acum, la bătrânețe, tot eu să nivelez tensiunile voastre subterane, la cât de greu îmi e să mă mai mișc. (către Cutremur) Și dumitale ce-ți veni, domnule? Nu te-ai săturat de cât ne-ai urmărit toată viața? Crezi că nu știu de câte ori veneai și neanunțat? [Cutremurul] - Cu atât mai rău. Mă așteptam de la dumneata să fii mai înțeleaptă. Eu am venit mereu doar-doar veți înțelege odată cum să vă așezați. Că să pot să mă liniștesc și eu. Nu-i nimic, o să plec iar, văd că nu aveți nevoie de mine. [Mama]- Stai!... Vine un moment în viață când...(se cutremură) [Cutremurul] - Ce mișcătoare sunt unele lucruri, chiar dacă e prea târziu (pleacă, uitându-se lung în urmă) [Mama] (răvășită, către Bunică) - Mamă, mai lasă-mă să stau și eu puțin în locul tău. În felul acesta, o să te mai dezmorțești și tu puțin, și poate te voi mai despovăra de atâta greutate. (către Fiică) Vino să stai lângă mine, să o lăsăm și pe bunica mai la margine, să mai respire și ea. (după un timp) [Cutremurul]- Văd că v-a prins bine. Dumneata (către Bunică) parcă ai mai slăbit puțin și chiar pari mai tânără. Iar dumneata (către Mamă) parcă te-ai mai împlinit, nu mai pari o adolescentă întârziată. [Fiica] - Ce bine să vă reîntâlnesc! Acum am liniștea necesară, dar nu ca să va resping, ci ca să vă întâmpin. Hei, dar ce se întâmplă, de ce a dispărut? (către celelalte) Era în fața noastră și deodată... [Cutremurul] (i se aude numai vocea) - Stiam că așa o să fie. Mă puteți înțelege numai după ce trec printre voi și vă descarc. [Toate] (strigând după el) - Și dacă vom rămâne toate prea mult timp așa, nemișcate? [Cutremurul] - Știți ce aveți de făcut.... (end)