Poezie
Existență
1 min lectură·
Mediu
Adierea morții îmi răsfață gândurile cu spectacolul trecutului,
Inima-mi suferindă se ascunde timidă în umbra amintirilor,
Chinul trupului se năruie de viteza saltului în timp,
Bătrânul de acum îmbracă haina omului ce am fost.
În așteptarea morții îmi privesc uimit trecutul,
Am fost un grăunte de nisip într-un deșert uman,
Dar când voi bate la poarta mare a eternității,
Voi lepăda trecutul urât și voi îmbrăca hainele de sfânt?
Așternând sculele la căpătâiul ființei mele fără vlagă,
Moartea îmi oferă răgazul scurt de a mai trăi din senzații de om,
Apoi, în complicitate cu absolutul, îmi extrage ultima suflare,
Lăsându-mi corpul pradă giulgiului și sfântului pământ.
În lipsa Dumnezeului promis cerșesc renașterea la ușile Universului,
Dar fiindcă nu mi s-au deschis, m-am transformat în praf de stele
Și în liniștea totală nu încetez să mă iubesc, fără să exist.
00645
0