Vasile Adrian-Daniel

Are aripi si zboara. E acel porumbel alb Ce unii il doboara. Zboara catre razele solare, Odihnandu-si aripile Pe firele stalpilor de telegraf. Zboara... Se inalta spre cer, Si daca-l

Și azi te aud melodic suspinând, Și azi îți simt lacrimile în palma mea picurând. Ieri, în brațe când te-am strâns, Sudoarea frunții mele pe pieptul tău s-a scurs. Sfârâind pe pielea ta

Din cer cad fulgi de stele, Vântul suflă cu putere. Rătăciți, topiți pe gene, Toamna pleacă, ușor geme. Covor alb ce se așterne, În sobă trasnate de lemne, Coșuri fumegând surcele.

De ce ești așa tăcută ? De ce nu zici nimic ? Vorbește-mi, cineva te-ascultă... Dezvelește-te de liniștea așternută, Îmbracă-te și vino-n lumea asta prefăcută. Nu mai fi tristă,

Doar gandul la tina ma face sa sper, Pe drumul acesta ce duce spre cer. Ma dau in leagan cu un gand, Purtat pe brate de vant. Sunt pe o linie de tren, cred moarta, Calatorind cu gandul...frumos

Plimbându-mă, în jurul meu personaje triste. Parcă mergeau și călcau pe vise. Aurolaci la colț de gară, afară, Stăteau la un fum de țigară. Afară, toamnă amară. Pe stradă, era

Oftând, scriu versuri pe foaie, Crăpând la mijloc de rând. Versuri dezlegate, pietrificând Sentimente abandonate, Și purtate pe brațe, de vânt. Vers sângerând, Curgând, cărând,

Pierdut în ceața nopții, Gândindu-mă acum La străzile cu fum. Erau înguste,lungi, Erau primitoare, Eu te priveam... Din cap până-n picoare. Mergeam liniștiți unul lângă altul,

Când te văd, privesc tăcut la tine, Și-ncep a visa deja la ziua de mâine... Că te-aș putea strânge la pieptul meu, Ascultându-ți inima cum se lovește de mine. Atingându-ne tandru

Într-o duminică, pustie la prânz, Soarele și adierea vântului, Legănau frunzele copacilor amorțite, plăpând. Altele desprinzându-se ușor, ușor... Căzând pe mesele cafenelelor triste.

E noapte,sunt in gura noptii. O stea licare deasupra mea. Greierii canta in gama do major, Majoritatea in la minor. Pe cer stelele sunt asezate la distanta de un nor. Pe strada, masinile inca

Un tablou cu rama neagră, Ce înrămează o petală albă. Stă agățat într-un cui strâmb, Pe un perete crăpat și pătat Cu stropi de culoare neagră. Puțin mai în dreapta, e un

E noapte... Ceasul bate spre miezul noptii, calde. Un nume pe perete. Fiecare litera e zgariata de-o unghie Si stropita cu sange. Darele de sange se scurg impletite, Pe chitara mea verde,

Picături de ploaie Ce udă o foaie. Stropi de culoare O simplă-mbrățișare. Adeseori, cad petale de flori, Adeseori, amintirile ne dau fiori. Rareori, aruncăm cu pietre spre

Prins între patru pereți, reci. Uitat de lume și de frumuseți. Stau numărându-mi pe degete, Ale mele vechi suflete, Având la mine trei amulete, Punându-le etichete. Prins între

Singur sunt pe drum, În urma mea las totu\' scrum. Noaptea s-a lăsat, Luna s-a așezat. Singur sunt pe drum, În fața mea e numai fum. Privesc în sus, abia mai văd, Luna stă să se stingă.

Noaptea-i în peisaj. Eu întru în sevraj. Stele sclipitoare, Cuvinte ucigătoare. Sunt foarte obosit, Dar nu mă pot culca, Gândindu-mă acum, La poezia ta. Te-am cunoscut din

O singură dată te-am rugat să mai stai, Se întâmpla într-o seară de mai. În parc pe-o bancă stăteam așezați, Sub cerul plin de stele, încadrați. Toate-s într-un trist trecut,

La colț de stradă te-am așteptat, Soarele îmi zâmbea nevinovat. Trecu un ceas și jumătate Trandafirul se ofilise la spate. O piatră-n mână am luat Spre cer de nervi am aruncat,

A trecut atâta timp, Am ajuns singur să mă mint Că-n brațe am să te simt, Prin ploi am să te plimb. Efemeră ca un nor, Cu ochii deschiși După tine am să mor. Plâng dup-al

Da...a fost frumos. Gândurile mele merg acum pe jos. Două linii de tren paralele, Distanță mare între ele. Erai o rază de soare, pe aceea cărare, Unde noi mergeam și ne mai șopteam.

Revazuti din când în când, Într-o zi cu soare și vânt, Am stat timp de câteva ceasuri, Cu privirea-n pământ. În pași de vals asfaltul călcând, Ne-am așezat pe-o bancă - aproape plâng.