vasilache andreea

Pe masura ce inaintez cu lectura textului, nivelul curiozitatii imi creste exponential... Pentru ca la sfarsit sa izbucnesc in ras...Dar nu pot sa nu sesizez si comi-tragicul situatiei si sa nu-mi aduc aminte de anii cand toata sceneta asta facea parte din cotidian...

ma regasesc in personajul tau. si de aceea te rog sa ne faci cunostinta, ca sa aibe la cine apela in astfel de situatii...;)
acuma, revenind, optimismul nu e chiar pe cale de disparitie, desi e in pericol de asa ceva. insa, cand ma uit in jur, mai vad scanteieri care nu ma lasa sa mi-l pierd pe al meu...:)

raspunsul e simplu: comunicarea. si daca esti primul care spune ceva, nu pierzi nimic...s-ar putea sa te surprinda insa cat de mult castigi...

felicitari, sache! ma uimesti mereu cu ceea ce scrii! eu te citesc de mai bine de un an si vreau sa-ti spun ca ai niste texte grozave, iar asta e unul dintre ele...iar acum, in sfarsit pot sa-ti spun asta...
imi place ca mereu apari cu ceva nou...
abia astept sa vad ce urmeaza..

OMUL poate face lucruri superbe, dar si teribile... oamenii insa nu, ei depind unii de altii, si se scufunda in rutina, in cotidian, uitand ca pot face mult mai mult. Prefera nimicnicia concretului, care oricum e mult mai usor de purtat decat raspunderea lucrurilor marete. Si, sa fim seriosi, noi toti, in marea majoritate a timpului, procedam astfel... Important e ce facem in celelalte clipe, foarte putine la numar...
M-a impresionat felul in care ai reusit redarea diverselor cazuri, care, cel putin mie, imi suna familiare...vreo doua chiar cred ca le-am auzit azi..:)

Precum primavara, care incepe sa-si arate primele raze, textul invita la optimism. M-a facut sa zambesc si sa-mi fie dor de senzatia de a fi indragostita.