Vanț Antonio Mihai

dimensiuni extravagante se repetă aceeași Terră plâng sufixele oxidate ne angrenăm săptămânal în viață ne înfigem colții eu las să-mi scape câte-un an Silent Hill plouă cerneală saprofage

Colorado crescendo într-o instalație de sărbători, veche de câteva țineri de mână adolescentine, în care palmele sunt cozi de scorpioni defrișați din râul Amazon. Nisipul scurs e dovada vie a

circuit interior pornește un carusel mai plin de viață pasaje multe ocolește demers cu reticență șenile pictate greșit mai aproape de demență controverse ne apără de noi întrebări fără

e doar un ropot - liniște nepăsătoare ca muțenia unui clopot nu te mai cunoaște timpul trec zile pe lângă tine fără să-ți rețină chipul cameră cu întuneric dimineți pustii de

Un nerv eclozează, posmodernist din cuibul lui- un feeling neatins de rază, adeptul sobrului prin mări de foc și scări de bloc turbează. Eclipsă fanatică de obrăjori în patul tău de

nu e lumină nici zâmbete nici lacrimi nici vină cad zorii și nori mai gri sunt dați uitării un suflet rătăcit pândește dealuri trist și răvășit

Înaintăm prin sâmburi, privesc tăcut o mână de confuzii. Privirea ta de lut îngână groaznic serafimi - ești ca un prunc. Vădit îmbrățișarea cade, loc nu mai există și nicio

e plină camera de tristețe nici seara nu se mai lasă odată un mim face diferite fețe și n-ar mai pleca de la poartă din cameră urmăresc apusul nici mutra nu mi-o simt pe față vreau iarna să

suflete atârnă de gât coliere din ghirlande răsuflare de mormânt greutăți transcendentale pronunțarea unui cuvânt apăsător ca dorul mare plâng mereu înstrăinat ce mâine ne aduce

nu am caiet de poezii căci paginile sunt trăiri cu sentimente străvezii cuvintele le smulg din piept văd sânge cum se scurge încet mâncarea devine amară penița amestecă în cer plouă

Mânat de clape prăfuite, Parfum de sfinx și oseminte, Șovăi zadarnic, captiv, între ruine. Cuptorul tace înghețat Și ninge de câteva zile. Un corb se-apropie de gard, Și solitar și înghețat,

Curg petalele de ceară, Solitar, sacru, cântă la vioară. Suspin... privind-o tremurând, Mâini de stafie, pe coarde lunecând. Întunecime astrală se pogoară, Lumânările, ard la

compresii ude alternează dezvelind în urmă frici memoriile nu compensează sânge cade din schelet comemorăm aceiași taină alterată de regret corelând cu antimateria venele sunt

Mări au fost cântări Zilelor. Cutreieram pustiul tău, Fost-au fragede chemări Iar tu, le-ai fost călău.

Lanțuri am purtat la nesfârșit le-am târât, și la nevoie, îngrijit. Papirus laic, nu te-ai schimbat la fel de maculat și neîmplinit. Cerneala caldă cade pe spinare, secundele se sting sub

sfârșit de univers toți oamenii mai amăgiți stau într-un vers neocrotită căprioară în lunete ascuțite gândurile zboară neant real ca timpul fulgii oscilează îmi pierd chipul

gol nimicul din ochi ne privește scârbit vanitate de ciclopi nu te hrănesc cu porția nu scriu cuvinte singure nu trag jumate din perdea un ultim dans al rozelor să-nmugurească

strig peșteri de lumină colorate cu cenușă umplută de retină nimic grotesc și fascinant poartă oamenii în brațe zâmbind delir și arogant curând e-un drum spre cimitir fără Charon și

Am născocit idei din cenușă, din sânge de căpușă, coagulat în sacrele artere, din fresce înnodate în capele. Am inițiat croaziere cu Magellan și da Gama, peste porturile din

un covor de praf lumini pustii n-a mai rămas decât o iarnă peste sat

Simt elipsa pașilor tăi ca o tăcere mângâietoare, ce lasă dâre de lumină plutind liniștite pe mare. Iubirea mea e o credință, eu mă încred mereu în tine fie dor și suferință, fie zâmbet și

stând iarna sub geamul înghețat ea citea aprins-o carte avea o strălucire de smarald ce n-o găseai în altă parte în gând, râzând eu îmi ziceam ce-mi poate face ființa asta!? în timp ce ea