Mereu dorită, niciodată iubită,
Ca o chemare tăcută, grăbită,
Sunt doar refugiu când noaptea apasă,
Dar niciodată nu-s numită „acasă”
Sunt a doua alegere, umbră străină
O floare ce crește, dar
Mergi printre oameni, tăcut și firesc,
Nu cere lumii vreun semn de mărire,
Căci binele dat, chiar de-i neînțeles,
Se-așază în timp ca o taină-n trăire.
Nu-ți face din vorbe un mare cuvânt,
Spunem că iubim ploaia,
Dar ne-adăpostim când dă să cadă,
Spunem că soarele iubim,
Dar când ieșim, de el ne ferim.
De ce fugim de ce iubim?
Poate că ne este teamă
Că iubirea lasă rană,
Că ce-i
Sub humă densă te zbați să înflorești,
Cu seva fractă-n tine o dospești,
Ți-e trupul nins de ploi cu gust amar,
Sub cerul mut, funebru și avar.
Petalele-ți poartă mucegai sever,
Ca un sigiliu stins
De ce te simt atât de-aproape,
Când ești mai depărtat ca ieri?
De ce mi-ai rămas în suflet
Și nu mai bați la el să ceri?
Mi-e teamă să-ți deschid durerea,
Să nu-mi răspunzi cu un oftat
Mi-e teamă că
Când frigul se așază iar
pe geamul meu, spre înserat,
în suflet parcă-i mai ușor
să simt ce timpul n-a uitat.
Privesc afară și, din nou,
mă poartă gândul înapoi,
spre zile calde, fără ploi,
spre
Sub luna rece, albă, tremurândă,
Eu te-am iubit ca marea țărmul sfânt,
Dar inima-mi, de doruri sângerândă,
S-a frânt tăcut sub al tău dublu gând.
Vorbeai și glasul tău părea lumină,
Un cântec blând
Tu vezi cum oamenii se schimbă pe rând,
Cum azi te ridică, mâine te lasă căzând.
Tu faci tot ce poți să fie doar bine,
Dar binele tău se pierde în ei, nu în tine.
Tu îți lași sufletul gol, fără
VL