Mă uit în oglindă și mă întreb cine sunt,
De ce port atâtea măști și nu spun ce simt,
Ascund adevărul în fiecare cuvânt,
Și joc un rol pe care nu-l mai mint.
Zâmbesc pentru lume, dar sufletu-i
Te-am iubit ultima oară în tăcere,
Cu sufletul zdrobit de-atâta durere,
Ți-am spus „rămâi”, deși știam,
Că lângă tine încet mă destrămam.
Ți-am dat tot ce aveam mai bun,
Și-am înghițit cuvinte ce
În mintea mea se duce-un război,
Cu mii de întrebări și temeri noi,
Zâmbesc în lume, dar în interior,
Ascund o luptă, un nesfârșit fior.
Mă lupt cu gânduri ce nu vor să plece,
Cu amintiri ce timpul
Trăim într-un cod, într-un algoritm,
Ne pierdem identitatea-n același ritm,
Un ecran ne promite un fals infinit,
Dar sufletul caută ce-i de găsit.
Un fum de iluzii ne trece prin gând,
Și scrollăm
Noi ne vom găsi, Poate-n altă viață, Când cerul n-o mai ști Să ne despartă-n ceață.
Când n-or mai fi hotare Între ce simțim și ce trăim, Când n-o să doară-atât de tare Tot ce n-am putut să
Să știi că e trist să nu mai visezi la ei,
să închizi ochii și să nu vină nimeni,
nici glasul care te striga pe nume,
nici mâna care te ținea când nu știai de tine.
E liniștea aia grea, care apasă
Doamne, oprește-Te o clipă lângă cei ce tac,
Lângă inimile care dor, dar nu mai știu ce să fac.
Sunt oameni ce duc greul singuri, fără glas,
Cu lacrimi ce cad pe dinăuntru, pas cu pas.
Tu îi vezi
Viața nu vine pe drumuri ușoare,
ci trece prin noi cu furtuni și cu soare,
ne lasă în suflet tăceri și dureri,
apoi ne ridică din vechile seri.
Ne pune pe umeri poveri fără nume,
ne poartă prin
Mereu dorită, niciodată iubită,
Ca o chemare tăcută, grăbită,
Sunt doar refugiu când noaptea apasă,
Dar niciodată nu-s numită „acasă”
Sunt a doua alegere, umbră străină
O floare ce crește, dar
Mergi printre oameni, tăcut și firesc,
Nu cere lumii vreun semn de mărire,
Căci binele dat, chiar de-i neînțeles,
Se-așază în timp ca o taină-n trăire.
Nu-ți face din vorbe un mare cuvânt,
Spunem că iubim ploaia,
Dar ne-adăpostim când dă să cadă,
Spunem că soarele iubim,
Dar când ieșim, de el ne ferim.
De ce fugim de ce iubim?
Poate că ne este teamă
Că iubirea lasă rană,
Că ce-i
Sub humă densă te zbați să înflorești,
Cu seva fractă-n tine o dospești,
Ți-e trupul nins de ploi cu gust amar,
Sub cerul mut, funebru și avar.
Petalele-ți poartă mucegai sever,
Ca un sigiliu stins
De ce te simt atât de-aproape,
Când ești mai depărtat ca ieri?
De ce mi-ai rămas în suflet
Și nu mai bați la el să ceri?
Mi-e teamă să-ți deschid durerea,
Să nu-mi răspunzi cu un oftat
Mi-e teamă că
Când frigul se așază iar
pe geamul meu, spre înserat,
în suflet parcă-i mai ușor
să simt ce timpul n-a uitat.
Privesc afară și, din nou,
mă poartă gândul înapoi,
spre zile calde, fără ploi,
spre
Sub luna rece, albă, tremurândă,
Eu te-am iubit ca marea țărmul sfânt,
Dar inima-mi, de doruri sângerândă,
S-a frânt tăcut sub al tău dublu gând.
Vorbeai și glasul tău părea lumină,
Un cântec blând
Tu vezi cum oamenii se schimbă pe rând,
Cum azi te ridică, mâine te lasă căzând.
Tu faci tot ce poți să fie doar bine,
Dar binele tău se pierde în ei, nu în tine.
Tu îți lași sufletul gol, fără
VL