Timpuri și destine (Vol.2)

Anatol Borogan (nu o dată pomenit pe lângă Toni Montana) – în popor Tolea, Tolean și Tolică – nu în zadar purta familie de sat. Se născuse primăvara, cu omăt întârziat afară și o lună înainte de a zbura Iurii Gagarin, în mare amploare socialistă, în mijlocu sudic a Boroganilor, în hărți dispărute marcat ca hotar a Basarabiei de Sus. Acolo a crescut, a învățat, a lucrat de școlar... de-acolo spre orizonturi a plecat. Făcuse el specializare, armata, căsătoria... și ani de muncă risipită în bătaia vâjgolniței epocale. Apoi, după ani de razval (dărâmare) a URSS și prosperă volnicie națională, când portofelul întruna șuiera... și-a luat Anatol inima-n dinți și a plecat în lumea banului – singur, pe un an-doi, nu mai mult. A fost el pe la Lisboa, pe la Madrid... și s-a oprit în Valentia – cu acte în regulă și muncă până-n barbă. Acasă nu s-a mai întors... – La ce?.. La doi ani, i-a venit familia: soția, feciorul și fiica. Soția, cam cuconoasă în felul ei, n-a lucrat un an, că nu avea acte. Apoi, deja cu acte, a mai stat un an acasă, că nu avea de muncă... Lucra Tolea și pentru ea, că așa-i convenea, la salariul de cofragist care avea. O soție frumoasă și duioasă, abia trecută de 40 dar arătând ca de 30... anume asta merita. Copiii, deja cu școala de Moldova terminată, s-au apucat de lucru cum numai au venit, fără acte. Băiatul, cu susținerea tatii, s-a aranjat la un betonist autonom, ca peon. Fata – zveltă, frumoasă și ageră la minte – s-a aranjat chelneriță într-un bar de cartier, ca apoi, după ce însușește castellana, să treacă la altul, mai de centru. La câteva luni, după legalizare, a fost ea trimisă la Benidorm – oraș de străini înstăriți, situat pe litoral mediteran la 100km. de Valentia – pe toată vara, să lucreze în restaurant de prestigiu. Norocul o păștea pe fata tatii la tot pasul, ce mai... Și asta era puțin. La 3 zile, a telefonat ea acasă și i-a oferit mamei loc bun de muncă în hotel de 5 stele, pe vară. Tata a oftat... mama a suspinat, l-a sărutat, a susurat... și a douăza la muncă a plecat. După plecare, tata și mama vorbeau la telefon seară la seară... Odată, vru și el să vadă Benidormul... Ea, bucuroasă, îl aștepta... Dar, în ajunul sâmbetei cuvenite familiei, șeful de șantier mai nu s-a pus în genunchi înaintea cofragiștilor, implorându-i din suflet să termine până duminică o lucrare urgentă, cu plată întreită și primă solidă în palmă. Brigada, obosită cum era, a acceptat ruga, fără semn de șovăială. S-a pus de-acord și Anatolio. Nu erau banii la mijloc... Șeful cela era profesional din garda veche, om de omenie...bine văzut de proletarii șantierului. Apoi, altă ocazie de a vedea orașul străinilor Tolea n-a avut, că venise soția la Valentia, în grabă, într-o lune, pe o noapte... și ea cu multe ore de muncă. Trecu lunga vară mediterană, căzu frunza de toamnă... La Valentia, fetele lui Tolea nu s-au mai întors, nici de știre n-au dat. Doar în iarnă, a sunat fiica Aurica, din Oslo, căsătorită cu norvegian get-beget... – la culme emoționată, fericită... și potentă cu a ei ursită valentă. – ... Mă bucur!.. Da di și n-ai sunat păn acu, Aurașu tatii?.. Merit eu așa atârnare?.. V-am obijduit eu vo dată cu șeva?.. – porni Tolea a-și vărsa învechita obidă... udând receptorul cu lacrimi de copil. – Da mam-ta?.. Unde-i?.. Unde s-a perdut?.. Sau poate nu mai este în viață, și eu nu știu?.. – Este și mama, taticu!.. Trăiește, îi sănătoasă... – ...Spune, Aurică dragă!.. Nu te opri, te rog!.. – Mama-i departe... Mai mult nu pot spune... în folosu vostru... Degrabă vine la Valencia... Scurta convorbire telefonică, de Anatolio așteptată mai ceva ca ziua crăciunului de primul gurman creștin , ar fi trebuit să întoarcă nu numai casa cu fundu-n sus... Asta nu s-a întâmplat... Tolea doar semăna cu tipicul tată și soț moldovan... Soția a venit la crăciunul ortodox: cu două geamantane de cadouri, mai tânără ca înainte de Benidorm, cu zâmbetul de totdeauna nițel crispat... și cu un domn înalt, frumos, bine îmbrăcat, roșcat, abia pistruiat... și ceva agitat. Normal, Tolea trebuia să întrebe, să strige, să azvârlă farfurii... El asta n-a făcut, cum nu o făcuse nici în zbuciumul tinereții. Au stat la masă, cu bucate și băuturi scoțiene... La a doua cupă, ea și iubitul se înfiripară, de parcă băuseră din izvorul vieții... Tolea a servit o dată un stacan de Russkaya... și s-a oprit, că stia el ce știa. Cum numai tăria-l ajunse la suflet, o lacrimă cât ochiul i se prelinse pe seninul obraz. Roșcatul se uita la el mirat, cu o indescriptibilă ușurare ... La trei zile, consulatul de Madrid formaliză divorțul. Ea cu roșcatul zburară spre Londra, el urcă în autobuz de Valentia. Și gata. Mai departe, Anatol pomenea de fosta soție doar când cineva din strâmtu-i cerc întreba, și numai dacă el după primul stacan nu frâna. O desena în cele mai vii culori, o lăuda ca mamă, gospodină... până și în ceruri o înălța. Cine-l auzea, ochii holba, cruce-și făcea... De tânăr, frumos și atrăgător (în ochii fetelor din mahală) Tolea nu se arăta, nici părea. Avea fața lată, barba lată, nasu mare și borcănos, ochii spălăciți, urechile blegi... În schimb era nalt, mușchios, bărbătos... cu privire de mascul blând, îngăduitor și bun la suflet.Ultimele calități ale lui, atribuite laturii spirituale, nu-l părăseau nici după severa armată sovietică, trei ani slujită în submarin cu torpile de bătaie lungă. S-ar presupune că anume partea lui nematerială ar fi atras atenția unei tinere frumoase, la Teatrul Verde al capitalei, într-o văratică sâmbătă de tanțuri și dansuri. De asemenea s-ar presupune că frumoasă domnișoară, numită Agripina, în acea neuitată (de el) seară, decepționată de un don juan infidel ei (și el prezent între dansatori), decise să-l stârnească la jaluzie... În tot cazul, Anatol a dansat cu ea două valsuri, un tango... apoi a condus-o la cămin. Astfel începu a lor tinerească iubire, în care el cu greu credea, deși arătându-se mai fericit ca ea. Apoi, Agripina, îndrăgostită de un Viorel Jantuan, l-a lăsat pe Tolea în voia dizgrației. Tolea a demonstrat calmare, smerenie, răbdare... că ținea mult-mult la ea, așa cum ea era. Doar o singură dată, într-o sâmbătă, chemat de prieten la onomastică, amestecând rachiu cu zaibăr, portvein și pivă (bere) tulburată, ieșit din rama lui mintală, strigase că Niciodată nu vrea să o mai vadă pe Agripina, că Gata, că... ”Niciodată să nu spui niciodată” – îl opri un holtei cu păr suriu și ochi de Socrat. La două luni de roman cu noul don juan, Agripina se întoarse iar la Tolea. El o primi cu drag în ale lui sigure brațe, fără gram de reproș... sau, ferească sfântul, careva instigant semnal de întrebare. Trei zile și nopți a tot huit căminul de râsete și glume proaste pe seama lui... Iar bunii amici i-au întors spatele – că nu mai era Pațan (băiat de cuvânt) de-a lor, că așa nu se poate... Înnoitele întâlniri se petreceau în parcuri, cinematografe... și în căminul Agripinei plin cu blânde fete ale lumii confecțiilor de consum, unde Tolea era văzut bărbat, mascul, om de familie și tovarăș de pat conjugal. Agripina, în cămin și la fabrică (ultimamente) privită cu bună invidie, înflorea alături de iubitu-i amant, iar el, încă mai fericit ca înainte, o căra în brațe pe trotuare cu stropi de ploaie... încă fără curajul de a-i cere mâna – de iure y de facto. Curajul, l-a avut ea, după o altă dramă a ei cauzată de un pilot de zboruri înalte, după o altă subită retragere în brațele smeritului Anatol, care nu o mai aștepta, dar nici nu o uita. Ea a fost, care i-a cerut mâna... și inima, de parcă până atunci nu făcuseră uz de ea. Într-o sâmbătă albastră de toamnă, pe șleahul Boroganilor pornit-a mare alai: cu vornici, lăutari, meseni legați... și nașii strănutând a huzurie. Nunta a fost mare, frumoasă, veselă, bogată –n marșuri, sârbe, hore, valțuri, chiuiri; mâncăruri de ciaun, salate boeuf cu vinegret... și răcituri ca la crăciun, să strige ”Aoleu!!!” stomagu cel nebun. După căsătorie, Agripina s-a legat de Anatol ca de Făt- Frumos din poveste... și altul nu i-a mai trebuit. El, convins că așa va fi până la urmă, a dus-o în palmă anii următori... până și în timp de razval, când potența lui de ocrotitor slăbi ca niciodată. Apoi, pe nouratul fundal a migrației de Est, s-a întâmplat descrierea de mai sus. După divorț, Anatol nu și-a mai găsit pereche, că nici n-a căutat. Rămase el tot cu Agripina, în gânduri și amintiri. Nici ea nu-l uita. La zile de naștere... și la marile sărbători, neapărat îl suna. Uneori vorbea, vorbea... nu se mai sâtura... – Ceva incredibil, fenomenal... Apoi, ca din trăsnet, a crăpat cărămida spaniolă... În două-trei luni, Inevitabila criză risipi vârtejul prosperării peninsulare. Tolea, ca și alți dulgheri de categorie, a rămas fără muncă. Apoi, o diagnoză urâtă de tot l-a doborât din picioare... La a treia zi de spital, ea a fost care prima l-a vizitat... El, sfiit de slăbiciunea și neputința care o întrista, deși bucuros de prezența ei, o ruga cu lacrimi să plece, să nu-l mai sune, să-l uite... Ea, nu a plecat... a mai stat... Doar la o săptămână de insistente rugi ale bolnavului, a părăsit Valentia, lăsându-l cu golașa speranța de a o mai vedea o dată – fie în curând sau în alt veac, pe pământ sau în altă lume. Prima dată l-am văzut pe Anatol la Spitalul General a Valentiei, în sala de așteptare a secției de radioterapie. Ședeam liniștit pe scaun să fiu chemat la cură, privind a lehamite paturi pe roți, cărucioare și halate albe în mișcare... In gloata de pacienți, pe puțin 10 la număr, mi-a atras atenția anume el. De ce? – că era singur, fără însoțire, ca și mine. Deci, era străin, poate din Est... Prepunerea mea se adeveri, cînd singuraticul schimbă două vorbe moldovenești cu cineva, la telefon. M-am apropiat, m-am prezentat, și el s-a prezentat, apoi am intrat în vorbă. Aveam noi aceeași maladie, același tratament, aceleași grețuri... numai că el începuse chimio... (și radio...) cu o lună mai târziu. Eu atunci eram moartea fără coasă, el încă arăta a om, dar asta nu conta... Coincidența m-a lăsat cu gura căscată (rânită, ruptă și buboasă cum era), făcându-mă să cred că Hazardul patronează Cerul și Pământul... De atunci, ne-am mai văzut, în zile cu aceeași oră de cură. Tăcut din fire, vorbea mai mult el, că eu nu mai puteam. Glumea, zâmbea, mă încuraja cu amintiri de la Borogani... De casă, familie... nu povestea... Nu știam nici pe unde trăia... În halul în care mă aflam la ultima lună de cure, nu voiam să știu mai nimic. Apoi, nu ne-am mai văzut. Eu, cu tratamentul dus la capăt, lungit pe canapeaua casei, pluteam între nouri negri și stele verzi... Ieșeam doar la controale medicale, o dată în lună. Anatol probabil călca pe aceeași muchie... cu întârziere. Abia la un an jumate de reabilitare l-am văzut pe Anatol, nu în spital – ci la ambulatoriul II Toront, la ușa medicului meu de familie, care era și a lui. Bucuroși de întâlnire, ne-am scris telefoanele și am convenit să dăm o roată pe avenidă. În aceeași zi, pe înserate, vorbind amândoi odată, am pornit spre ficusul primăriei, unde lua început bulevardul Torontului. Anatol trăia la 30 metri de mine (și 50m. de Toni, pe o străduță mai dosită care ducea spre alte ieșiri ale mahalei. Trei luni în urmă, cedase el feciorului însurat apartamentul de Valentia și cumpărase altul în Toront, că-i picase ieftin. Noua-i locuință, – cu necesarul de trai în stare modestă, situată pe etajul doi în clădire veche, nu departe de hatul Ciniletului... – procurată în culmea crizei imobiliare, îl costase doar 30 mii euro de ipotecă. Băncile nu se mai aruncau cu împrumuturi ca înainte, dar lui i-au dat. Cu pensie de 1100 euro lunar și 14 plăți anuale garantate pe viață, Boroganu se demonstra mai solvent ca salarizatul proletar a crizei spaniole. Ca aspect, Anatol certamente se arăta alt om decât în sala radioterapiei, un an jumate în urmă. Ceva mai înalt ca mine, lat în spete, cu pieptul înainte, fără burtă... părea militar de legiune. Tras la față, nasul borcănos și mare, obrajii rotunzi, buzele cărnoase și bărbia groasă nu se mai aruncau în văzul străzii. Părul din cap, tuns în stilul anilor 40, în spate mai închis ca în față, părea înnoit cu tratament de ultimă invenție. Ochii lui maronii căprui – clari, larg deschiși, dezbăierați de grăsimea pleoapelor în care se scăldau altă dată... – fără încetare pușcau cu învietoare licăre și scântei în tot pietonul avenidei. Îl vedeam sprinten, tare... înarmat cu arzânda ambiție de a trăi, a mai trăi și a tot mai trăi... până i s-ar încârjoia unghia ca pliscu la zburlitu cioroi în puhava brazdă borogană. Bulevardul de Toront – doi kilometri și ceva dus în susul prosperei urbe fără de stagnare ; cu trotuar pietonal mai lat ca părțile-i carosabile: scăldat în floricele numai vii, în vii arbuști, palmieri și pini mediterani; cu îndesite bănci din leațuri lungi și felinare seculare... și la tot pasu clocoteală de pensionari deschiși la obraz – cu vădită evidență îi venea pe plac și lui Anatol. La jumatea avenidei, fără să vreau, am mărit pasul, cum obișnuisem în plimbările mele rutinare. Anatol s-a ținut alături, s-a ținut... Apoi, respirând adânc, s-a așezat pe o bancă. Eu – nu. Stăteam pe picioare și așteptam cu răbdare, povestindu-i ceva biografic. – Gata, nu mai pot... – zise el ce era clar și fără a scoate o literă din gura crispată. – Da tu maladeț... La prima videri nu pari tari-tari sănătos... – Clar că nu... De unde sănătate, Tolean?.. Chimio și radio... ne-au distrus tumorile, dar au rămas în organizme... – Asta-i clar... Dar am mers alături, pas la pas... Eu gâfâi... da tu – nu... Care-i secretu, pământene?.. – Nu știu precis... Un an jumate beau ierburi... – De care, cum se numesc, de unde, cum le faci?.. – Asta-i o istorie întreagă... Am niște cărți de la Ucraina... acolo scrie tot – mură-n gură... Dacă te interesează, și le dau să citești... Lumea de azi nu prea se încurcă în medicina babelor... Eu m-am intrigat... poate mai scot ceva din otrăvurile medicale rămase, care îngrelează organizmul, provoacă astenia, depresia... Mai am de băut boligolov (țicuta) venin de albină... și la urmă aconitul – otrava otrăvilor, care mii de ani omora împărați, regi... neamuri de-a lor. – Cu o otravă se scoate altă otravă?.. – Aconitul, nerecunoscut de medicina legală, e ultima șansă de a distruge metastazele... – Așa scriu cărțile celea, în care nu pun mare bază. Cineva le bea cu speranțe... Eu le beau mai mult din curiozitate – ca experiment. – Și?.. Este rezultat?.. – Două luni nu mai simt oboseala, amețeala și greața de înainte... Sau mi se pare... În tot cazul, ierburile nu-s chimicale, repede pleacă dinăuntru, mai iau și ceva mizerie cu ele... – Vo trei zile-n urmă, un român din măhală a pomenit de un moldovan poreclit ”farmacistu”... Tu ești?.. – Poate da, poate ba... Dacă pe român îl cheamă Toni, am să-i dau eu lui... că spune la alții... da mie, în față – nu. – Hai nu te supăra... Omu te respectă... Când pot citi cărțile de la Ucraina? – Mă interesază... – Macar și azi, când ne întoarcem în vale... Cam la o lună de citire și recitire a cărților lecuitoare, un șofer de drum lung i-a adus lui Tolea țuhal cu ierburi de Siberia, Pamir și Kazahstan, albine moarte, polenuri, propolis de Moldova... și un sac de ovăs pentru cai. La șase luni de ”curățenie” – cu ceaiuri de ”rodiolă roză” de Altai, ”rădăcină roșie” de Altai, ovăs de Borogani, pelin de Hănăseni... și armurar din Larga Bugeacului – compatriotul meuTolică urca avenida cu pas de om sănătos. Așa de bucuros era, că-i venea să zboare – exact ce simțisem eu după șase luni ale mele. Odată, din naivul neastâmpăr de ”farmacist”, l-am întrebat pe Tolea dacă-l mai stârnesc femeile... El, cam sfiit, pomeni o ” Casă de amor” de Valentia, fără concretizare... Și tot atunci întrebă, care iarbă era vinovata... – Toate!.. – răspunsei eu cu glas de bariton – da mai întâi ”rădăcina roșie”, în Europa mai numită și Kopeck – ...Tăman di cari nu mai am... – oftă Anatol a sărăcie. – Da, « не беда...» ((rus.) - nu e caz de necaz)).Am prietenă la Barnaul... am so rog să-mi trimată , numa rădășină... – o ladă bătută, drept din inima Altaiului... Am să-ți dau și ție... numa dacă-ți trebuie. – Da, e bună tare pentru masculi, și pentru femele... cu măsură, dozată, cu pauze... – cum scrie la carte. Altfel, cu o ladă bătută... putanele te scutură ca pe țolișor de tindă nemăturată... – Ei... nu chiar așa... Odată la săptămână acolo... și fără mare ”liux”, nu cred să aducă la sărășie. Altfel, să suie sperma la cap... – Cată și tu o muierușca acolo... Numa în Torontu ista se înghesuie o grămadea, două câte două înfoind colbu pe avenidă... Ia și tu exemplu de la Toni. La puticlub el drum nu știe, la Golden Palace nu mai se duce... Cu ibovnică pe viață... – mâncărica la timp, casa curată, spălat, călcat... – îl doare la bască... – Așa tu ai auzit... ți-ai închipuit, s-au ai înțeles. Eu știu ce-i la Toni, ultima vreme îi trec mai des pragu. Da, are el amantă: cam la 30 de anișori, înaltă, subțire, bălaie, cu păr bălan lung, ochi albaștri, boită, cu tocuri nalte... Toniță, îndrăgostit și cu ochii în poduri, săptămâna toată mută mobila, schimbă interieru, mătură spală... ca nebunu aleargă pe la magazine de firmă, la Mercadona... Ea-i calcă pragu numa sâmbăta, când e gata masa boierească... El, mâncând-o cu ochii, o alintă cu șampanii, bumbonele scumpe, parfumuri, chiloței de fată mare... – Asta este. Dragostea costă jertfiri, retrăiri, investiții... De cînd lumea, omu-i dat pentru femeie, și femeia pentru om. – Frumos spus, suta de ani în urmă... Acu, să audă o femeie că bărbatu-i om, da ea nu, îți sare-n cap... că no socoți de om. – Ce să fac, să o numesc ”omă, oamă...”?.. Nu se poate, gramatical!.. – O femeie deșteaptă și cu glagolie la cap nu atrage atenție... Da Toni și ibovnica mai tânără cu 25 de ani... Nu-i acolo iubire de două suflete, cum nu-s eu papa de la Roma... I-am spus să aibă grijă. El, n-aude, nu vede... – călărește nouri, luna și stele mășcate. Tolean, parcă se scăldase în zeama ghicirii. La două săptămâni, într-o duminică matinală, Toni Montana – zburlit, stacojiu, fruntea creață, ochii în văpăi... și crac de pantalon la genunchi – trăsnea și fulgera în stradela pornită pe deșteptare. Auzindu-i glasul din casă, m-am dat la geamul dinspre Cinilet. El, deja la colțul farmaciei veterinare, dădea cu papucul într-un stâlp gros de beton, să-l doboare și nu alta. L-am strigat. – Degeaba... Am alergat pe scară în jos. Toni nu mai era la stâlp, intra în casa lui. Eu – după el. Șchiopătat de-a binelea, se trânti el în fotoliul din salon, apucă o sticlă deja deschisă și trase gâturi lungi de wiski. Apoi, urlînd să-l audă și mahala, scoase un cuțitoi de sub fotoliu... – ...O tai, bucățele!.. Putana dreacu... sămânță de canalie... – Ce ai pățit, mă băiatule? – întrebai eu atent, după ce-l văzui sufocat de strigăt, pumni încleștați, crispări faciale... Tot atunci zbârnâi soneria ușii. Am deschis eu. Era Tolea, holbat și îngrijorat, de parcă auzise sau văzuse și el ceva lîngă stâlpul de beton. Luă loc pe un scaun și se bunghi la Toni, fără a spune o literă. –... Mi-e rușine, Valerule și Tolică! M-a făcut de panaramă... Am fost prost, am crezut-o. Așa-mi trebuie... – Prostia învață – zise Tolea cu acrime pe față, de parcă el pățise ce încă nu știa. – Acuma, dacă tot o fost... spune și tu ce o fost, numa dacă vrei. Poate ți-o fi mai ușor. – Ce să vă zic, fraților?.. Isteață, bagaboanda... și artistă de teatru mare. M-a amețit, mi-a răsucit mințile... m-a dus de nas ca pe un copil. Aseară, am stat bine la masă, am băut destul... am rupt patul... Am dormit trunchi. Dimineață, ea nu mai era. Plecase noaptea, făcuse și revizie... M-a lăsat penit... Numai lanțul de aur face mia. Dar crucea, inelul de platină curată cât degetarul... cheșul din casă?.. A luat tot, până și ochelarii de 400e., și mobilul Aifon... – M-a furat de 5mii, pe puțin... Va trebui să mă înțeleg cu băieții, să o caute... – Aha... se plimbă în Piața Reginei, cu înghețată de 10e. în dinți – zise Tolea înroșit, mai să buhnească de râsul care-l umfla. – Fetița, tre să fie tare proastă să se ascundă pe aici... Acu-acu, precis că zboară la Casa Blanca, Paris, Baden-Baden... – Da... Boșorogi amatori de carne tânără se găsesc unde vrei, chiar și în Constanța, Micul Paris... – răspunse Toni cu un adânc oftat, ceva calmat, îngândurat... – Gata, nu mai îmi trebuie tânără și frumoasă. Fie una mai în ani... aia nu fură. – ... Aia nu fură, aia vrea s-o cari în schinare – se aprinse Tolean, parcă dispus la deschidere. – Am avut eu una, ucraineancă: matură, modestă, serioasă, economicoasă... Încetu cu încetu, în două luni de iubire, juma de pensie trecea la dânsa, și mai vroia. – Femeia s-a emancipat a dreacu... – zisei și eu, mai mult ca să nu tac. – Dacă așa e situația azi – Înapoi, laGolden Palace, Señor Montana! Acolo, o hașcă de la 60 în sus, înstărită, vrea numai dragoste, atenție, mângâiere... – Bine, Tolică, și Valerule. Acum, după ce m-ați calmat, lăsați-mă să mă calmez eu. Apoi, vedem noi ce o să mai facem. Ieșiți pe ușă, ne-am căutat de ale noastre drumuri, lăsându-l pe Toni în pacea lui, măcar o lună-două să-și spele mințile după ultima-i dramă amoroasă. În doi ani de ”curățare” și cură populară preventivă, Anatol a repetat 9 scheme din cărți, și două inventate de el – cu miere, piper negru, rădăcini de păpădie, usturoi, semințe de curnuți, semințe de zămos... și rădăcină roșie Kopeck. S-a subțiat la corp, s-a strunit, a întinerit... Când se ducea la controale, doctorii îl lăudau, doctorițele îi zâmbeau, aparatele muțeau, pacienții îl invidiau... femeile pe trotuare în ochi îl priveau. Mai în scurt, Boroganu arăta nu mai rău ca mine, poate chiar și mai bine. Fermul statut de pensionar îi garanta o viață liniștită, negrăbită, chibzuită și neobligată – exact ca și mie. El pescar nu era, rar mergea cu mine – pe aproape, la caras, toamna, cum numai dealurile se ușurau de roade. Adunam de pe urma culesului tot ce era de hăleală. Agricultorii lăsau pe oricare să ia o pungă de greșuri, mai se și bucurau, că nu rămâneau fructe pe ramuri asupra iernii... Dar, cu invazia hoardei de Est, porni golirea câmpilor înainte de cules. Și atunci, poliția a pus în aplicație un subpunct legislativ (nepracticat până la invazie), ce interzicea călcare de pieton sau vehicul pe teritoriu privat (cules sau necules) fără permisul proprietarului. Astfel, poliția a întețit circulația pe dealuri. S-au îndesit amenzile de zi pe câmpuri culese, cele neculese fără încetare ”penite” noaptea. La timpul cela, făceam vin și rachiu, o dată la 2-3 ani. Și de ce nu, la pomăraia rămasă neculeasă?.. – Tolean avea mașină, eu aveam la parter spațiu nelocativ (mie încredințat de un vecin amic), amândoi tehnologi și basarabeni cu nărav, deși nu beam niciunul. Prima dată, când Tolean încă bea ierburi cu sacu, făcusem eu rachiu la Toni în curte, după ultima retragere a Penelopei. Adunasem în toamna ceia o grămada poamă neagră – garnacha, coaptă-coaptă. După scurgerea mustului acru-dulce înspumat, rămase sub 300kile de tescovină – groasă, neagră, cleioasă, cu o putere într-însa că-ți zburau mințile mirosind-o. Normal, mă interesa mustul, să fac un vin de casă ca la noi, dar ... Putea unul ca mine, de mic alintat cu apucături de om gospodar, să arunce la tomberon material ca aurul?.. La o lună, când boasca se colorase într-un cafeniu întunecat și amărea ca pelinu, și spirtu amețea bețivele musculițe deasupra butoiului, am pornit operația. Toni lucra, de facto nici nu-mi trebuia. Am găsit la Petrache de Roșiori cazan cu răcitor, l-am instalat pe plită...și am încins focul – cu lemne-lemne. Prima zi, cu două tranșe a câte 25kile de material, am adunat 8 litri de 52grade ca la tata acasă, și 4 de țîburcă ce urma pusă în următorul cazan. Seara, Toniță, venit de la muncă, a dat cu piciorul în curte. A gustat el producția... Spre marea mea mirare, încrețindu-se de tăria rachiului, a lăudat țiburca, repetându-i degustarea. Apoi, a pus mâna pe telefon. Într-o juma de orică, ograda se umplu de pretini. În seara ceia, lăudata țiburcă (la noi – pișat de iapă chioară, la ei – țuică de struguri) s-a evaporat. Pe mine asta nu m-a deranjat, dar, în orice caz, mi-am luat acasă partea mea de fabricație conform înțelegerii prealabile. A douăza, procesul a continuat din draga dimineață, cu speranța să fac 3 cazane la lumina zilei. Pe la amiază, unul Gică, pretin a lui Toniță de pe la Constanța, trecu să-mi țină de urât. Învârtindu-se pe lângă borcanul cu țâburcă, și tot gustând cu păhăruțul pe jumătate, a tot ridicat în slăvi ”țuica” mea... Pe la chindii, când i se încâlcea limba între dinți, se porni să plece. Dar se întoarse, tocmai de la ușa casei, să-i dau o garafă cu el, că așa spusese Toni. I-am dat. Seara, Toni iar a fost vizitat. Curtea și casa-i era plină... În patru zile pline, am produs 50 litri de rachiu ca la noi... și 20litri de țiburcă, ce a doua oară nu mai ajunse la cazan. Conform acordului modificat, Toni s-a ales cu 40% din rachiu și toată ”țuica”. La două săptămâni de la fabricație, Toni îmi bătu la ușă, să-i dau o sticluță de tărie, că-i venise un pretin de la Ciudad Real... I-am dat, fără comentariu, că știam ce suflet mare avea. Apoi, rachiu la el în curte n-am mai făcut. Cu Tolean era altfel. În doi adunam struguri, zdrobeam, mestecam, scoteam răvacul, făceam tăria, din tărie fabricam coniacuri... Când poliția se nărăvi la controale, găsii eu un om bun de la Turis – localitate înconjurată de vii, cu fabrică de vinuri, tradiții de bodegă... Într-o zi de primăvară, cu tractorul oprit lângă drumul pe care eu veneam cu apă de la un izvor de munte, omul mi-a făcut semn cu mâna. M-am oprit. Îi trebuia cineva pe două minute, să regleze ceva la agregat... L-am ajutat. El mi-a zis ” gracias” și mi-a dăruit o sticlă de vin negru. Când să plec, observai lângă tractor o vie: curată, aranjată, cu lăstari potenți crescuți de o șchioapă. Observându-mă cu ochii pierduți în butuci, omul, botezat Ricardo, mă întrebă dacă aveam nevoie de muncă sezonieră. În lumina ultimelor raiduri polițiale, i-am zis doar că m-ar fi interesat poamă, rămasă după cules, să fac ceva vin de casă. El, zâmbind, mi-a zis că are și alte vii, și în toamnă pot veni la struguri, numai să-l sun... Scriind numărul lui de telefon, i-am promis că vin la cules 2-3 zile fără plată, numai să pot aduna greșiri. El a zis că nu-i nevoie... că pot lua cât vreau, după cules. Ia pomăraie adunasem eu și Tolean în toamnă, la început de noiembrie: garnachea neagră și moscatel – pornită pe stafidare, dulce ca mierea, mușcată de vespi obraznice, la de pleașcă încă mai hulpave ca noi... Apoi, zile întregi ne învârteam în ”crama” noastră, unde răvacul gras mocnea în voia timpului, stârnindu-ne la baliverne și sincere povestiri de acasă. ”Crama” lucra ca ceasul, în viață totul mergea șnur, sănătate era deajuns... Dar Tolică, pe ascuns tânjea după a lui depărtată familie. Mai tare îl frământa noutatea învechită a fiicei Aurica. Căsătorită cu norvegian, în Oslo, născuse ea o Edvigă de 4kile și: blondă, răsărită... juma norvegă, juma moldovancă. Către vara următorului an, se pregăti Anatol de excursie la Oslo, să-și vadă nepoata: cu bilet dus-întors, jucărie, vinuri, citrice, jamon de España cu copită cu tot... Rămânea doar de văzut specialiștii – o formalitate medicală procedată la șase luni, rămasă în vigoare 10 ani după învechitele-i chimio și radio terapii. A vizitat el medicii, a trecut aparatele... Totul mergea cum trebuia. Îi rămase doar otorinolaringologul, reprogramat (prin mesaj telefonic) pentru ultima zi înainte de zbor. Schimbarea zilei de consultare nu-l deranja – avea valiza gata și se vedea în stare de a ateriza și pe Lună. Otorinul, nu era acel de totdeauna. L-a primit o doamnă josuță, brunețică, îngustă la ochi... poate chineză, poate japoneză... Zîmbitoare și binevoitoare, i-a introdus ea cablul cu mini-camera într-o nară, l-a împins adânc unde trebuia, l-a răsucit cum trebuia și s-a uitat atentă la ecran, mai mult ca otorinul de totdeauna. Văzând-o tinerică și cam verdună în a ei măiestrie, pacientul nu avea motiv de a se deranja. Tot uitându-se lung la ecran, strigă ea brusc la cineva de alături. Tot atunci intră în cabinet o altă otorină – înaltă, blondă, mai în ani, de Tolea nu o dată văzută în cabinetul vecin. S-a uitat și ea la ecran, s-a uitat și un bărbat chemat în pripă de o soră medicală... La un sfert de oră, Anatol a fost anunțat că i se depistase pată purpurie de 5mm. în zona superioară a rinofaringelui, pe locul vechii tumori cicatrizate ani în urmă... Anunțul nu l-a surprins, că otorinul de totdeana, la fiecare control vedea punct stacojiu – ultimul semn rămas pe locul vechii tumori cicatrizate ani în urmă... Asta le-a zis el celor două otorine, dar blonda, alergându-și ochii în istoricul medical , i-a spus că punctul de 2mm., în doar câteva luni, s-a mărit cu 3mm, s-a întunecat la culoare... Prin urmare, se cerea investigare minuțioasă, în aceeași oră inițiată cu biopsia și un aparat din cele mai specializate. Tolea, calm, cu gândul doar la Oslo, a pomenit de avion. Tânăra otorină, cu zâmbetu-i mereu pe obraji, a completat o informare către furnizorul biletului dus-întors... A douăza dimineață, după recoltarea analizelor de sânge și efectuarea rezonanței magnetice, Anatol a plecat la aeroport, să predea biletul. Compania nordică nu a acceptat restituirea, că nu ea îi comercializase biletul. A trebuit să caute mediatorul în internet – în notebook, acasă, așezat la masă, cu o mie de întrebări... La două ceasuri de chin, a luat notebook-ul, biletul, informarea otorinei... și a plecat la un locutorio (centru internet...) apropiat, poate acolo, cineva... Operatorul, arab tânăr cu ochii plini de științe online, în câteva minute reuși să anunțe mediatorul ”Low cost” cu tot necesarul, cu trei ore înaintea zborului. Fiicei, Tolea nu i-a mai sunat... Nici nu o informase de intenție, lăsând-o ca surpriză de ultima zi. La ultima zi nu ajunse – mai bine, că ea, mereu în casă și pe lângă casă, cu nepoata la braț și sub coastă, nu avea nevoie de alte retrăiri. La trei zile de studieri a situației, low cost transmise online că informarea medicală nu specifica diagnostic precizat, tratament inițiat... că asigurarea zborului nu includea restituirea... Normal, era cazul de plâns la protecția consumatorului... Anume așa voia Tolea să procedeze, cât mai curând. În următoarea zi, Tolea, cu totul uitând surâsul tinerei otorine, când să iasă din casă, decis la o jalobă cu lacrimi ca pumnu, a dat glas telefonul. Era otorina, să-l anunțe că biopsia demonstra adenocarcinoma de cavum, malignă, cu suspiciune de recidivă... Tolea a înghețat, în fața dulapului din dormitorul matrimonial: cu pieptenele înțepenit într-o mână, și telefonul (pe care nu-i mai auzea) în alta, Din oglinda mare, un străin cu față de var, ochi mari bulbucați , barba tremurândă ca de friguri, fruntea încrețită ca la suta de ani, se uita obraznic, prin el, la ușa peretelui de vizavi, ce ascundea o nișă cu rafturi de mărunțișuri ale casei și nu doar. S-a întors el de la ”străin” și a descuiat ușa magaziei. Rafturile de jos – pline cu sticle de coniac, vin și lichior fără etichete, prăfuite – s vedeau ca uitate de grija omului. Ani la rând, Tolea nu mai consuma ca pe vremuri... rar de tot sorbind, la ora mesei, un gât de ”garnacha” sau ”tempranillo”, doar să nu le uite gustul. De coniacul vechi de 5 ani, făcut cu stejar de Orhei, cedru de Altai... nici la sărbători nu se mai atingea... Cu mintea dusă departe, creierul întors pe dos... și ochii țintiți într-un colț a nișei, blujdea Tolea în scârnava mocirlă a propriei drame, ce nu era de împărțit nici cu cel mai amărât cerșetor a lumii... Chimio, radio... – prin care ani în urmă trecuse rupt, ciuruit... și ucis în cap; care încă mă pușcau dinăuntru la tot pasul – astă dată nu le mai putea îndura. A le accepta a doua oară însemna un sfârșit final în chinuri și dureri întinse în timp – asta știa sigur, fără să-i spună cineva cu încurajare de ultima speranță. Prefera o moarte ușoară, rapidă... fără deranjuri și bocete între pereți de spital. Și atunci, la ce-i mai serveau rezervele învechite, la care ținea ca la bunele amintiri și mai???... A luat o litronă, la nimereală, i-a dezvârtit capacul de metal și a ridicat-o, să bea direct din ea. Coniacul de 45 grade (cu precizie tehnologică măsurată la ziua de fabricație), părut mai slab și ca țuica fiartă de Buzău, abea picura – un dop interior îl frâna... A luat altă sticlă, în care frâna lipsea. A tras la înghițituri... – lacom, cu sete de pustiu. Tăria curgea pe gât ca apa... S-a oprit, a luat aer cât plămânii au cerut... Apoi, iar a ridicat litrona, să mai bea. Atunci văzu Anatol sticla – verde, mai pe jumate golită, cu foiță lipită pe ea... Nu era coniac, ci rachiu dublu rafinat de 60 de grade – pentru tincturi... O amețeală bruscă îl opri, lăuntrul plin începu să ardă... S-a lungit pe pat... Apoi, a mai băut – des, cîte puțin, cu borcan de castraveți murați alături... – până a golit sticla de rafinat. Mintea s-a luminat, creierul s-a așezat... frica parcă intrase în pământ. Nișa, pereții, geamul și dulapul dormitorului luceau în tablouri... Apoi, pe fondul unui orizont negriu, se ivi femeie frumoasă, îmbrăcată mireasă, cu o privire verzuie-albăstruie chemând la întuneric... Patru zile pline a băut Boroganu din nișa încărcată – în voia apatiei, deprimării... și a lunecoasei temeri ucigătoare, ce la primul semn de trezire ataca din toată casa încuiată pe dinăuntru. În a patra noapte, beat mort, s-a văzut în aer, lunecând în beznă de pe o înălțime... În a cincea zi, după înghițituri lungi de coniac, s-a întors la ușorul zbor de noapte – în ciuda obraznicei groaze a dimineții. Visul cela – mânându-l în susul Torontului, la o clădiri cu multe etaje... – l-a stârnit. A făcut curățenie în casă, a aranjat-o ca de sărbătoare; a făcut baie, s-a bărbierit; a călcat cămașa albă, costumul; a lustruit pantofii... A prăjit o tigaie de cartofi cum știa numai el, a deschis un borcan cu castraveți de care mura numai el și, cu sticla de ”cedru” pe masă, a mâncat cu poftă cum numai el știa. Apoi, a scris două foi (în moldovenește), le-a pus la loc văzut; s-a îmbrăcat cu haine de rutină; a mai scris o țidulă (în spaniolă), a băgat-o în buzunar de blug. A pus cheile și telefonul deasupra foilor; a aruncat o lungă privire în tot apartamentul și, împăcat cu sine, a ieșit pe ușă, lăsând-o întredeschisă. În coridor, coborând 3-4 scări, Anatol auzi ”Lăutarii” – sunetul lui telefonic. Se opri, o clipă, apoi călcă altă scară, și alta... în jos. Lăutarii, cântau ca nebunii... Cu cât el mai în jos cobora, cu atât ei mai tare se auzeau. Și-a astupat urechile și a mers în drumu lui. Jos, la parter, un vecin se uită la el curios. Normal, Tolea dezgoli urechile. Sus, abia auzită, muzica încă mai cânta. ”Și dacă-i Agripina?..” – îl fulgeră prin minte și, fără voia lui se aruncă în sus pe scară. A reușit. La telefon nu era fosta soție de la Londra. Era otorina de la spital, să-l anunțe că biopsia și careva aparat au dat diagnostic greșit... Tolean, ca pălit cu barosu-n creștet, se clătină, se prăvăli cu trosnet la podea... Se trezi Tolică abia spre seară, scăldat în apă rece, cu Toni Montana asupra lui. Blujdind ca-n vis, cu ochi de buimatic și brațele fluturate, căută ceva sub masă, sub canapea... Toniță, supărat că prezența lui nu costa nici negreața de sub unghie, dar conștient de încordata clipă, se apucă și el de căutat, fără să știe ce. Telefonul fu găsit de Toni, sub o pernă de canapea aruncată la podea, cu sticla crăpată rău. Tolean – mut, surd și chiorât cu totul – înșfăcă aparatul și, cu degetele tremurânde, se apucă de apăsat. Căuta el ultima înregistrare, dar nu o găsi. Si atunci, văzându-l pe Toni în carne și oase, îi strigă: – Hai la spital, chiar acu, urgent! Tu la volan, că eu am băut!.. – Ho-o-o!.. Stai puțin, că și eu am beut, trei beri... Am intrat la întâmplare, ușa era deschisă... Care-i panica? Spune. – Trebuie să aflu un ”informe medico”, neapărat, acu!.. – Merg!.. Vezi mai întâi, dacă nu ai SMS de spital. Aaa... Asta faci, nu?.. Ce-i cu stresul ăsta?.. Tremură și că@atul în tine. Nu ajungi tu la mesaje, cum nu-s eu regele Filip. Dă la mine, să caut eu. – Tu nu ești mai breaz, ai nasu roșu... Mai întâi sună-l pe Valera, să meargă el la volan, apoi caută... Sunetul lui Atanasi m-a prins acasă, scriind brașoave dinaintea erei noastre. Înholburat de curioasa trivogă machedonă, părăsind o frază-cheie fără înțeles, am și zburat pe ușă afară. La Tolea acasă, ușa de la intrare, ca niciodată zgâită, punea pe gânduri. Pășind pragul cu atenție, pătrunsei coridorul cu pași de burunduk* ( lat.- eutamias sibiricus (veveriță mică, (cercetaș în armata sovietică...)) În salon, Tolică și Toniță, ca aterizați de pe Lună, se bungheau în telefon mare și pătrat. – Uite că a venit Valeru! – observă Toni, ciulind o ureche spre mine. – Să citească el, că tu, Toleane, de moment încurci litere, iar eu n-am ochelarii. – Zdorova, periculoșilor!.. Citesc, da spuneți care-i ”Caraulu... – Citește, zioma!..* (rus. zemliac – compatriot) Cât încă inima nu m-o apucat... Clocotind în clipa ispitei, am pus mâna pe telefon și am citit: ” Sr. Anatolio Boroganu-Caprianu* (al 2-lea nume de familie (al mamei) – obligator în cetățenia spaniolă), DNI num... Le informamos que En conformidad con las revisiones repetidas de su situacion clinica, el ultimo diagnostico medico ( adenocarcinoma de cavum en grado uno recidiva), concluido en la fecha...por el concilio otorrino del hospital general de Valencia, en reunion de Alto Concilio ha sido denegado y anulado. Seguiremos con las observaciones medicas a traves de las consultas habituales del especialista cada seis meses. (Dl A.B.- Caprianu, DNI num... Vă informăm: Conform repetatelor cercetări ale stării dvs. clinice, ultima diagnoză medicală a dvs. ( adenicarcinoma...) decisă în ziua... de consiliul otolaringologic a spitalului general din Valensia, în reunirea Înaltului Consiliu a fost respins și anulat. Vom continua observarea medicală în cadrul reviziunilor abituale ale specialistului odată șase luni). După ”...denegado y anulado”, Toniță făcu ochii cât cepele, eu rămasei tablou – căscat, în piatră tăiat... Tolean, cu toate 90 de kile a lui, se nărui cu grohot pe canapeaua scurtă a salonului, mai să zboare în jos de pe ea. Toni, văzându-l a doua oarâ în halul care-l sugruma, s-a aruncat la robinet... Apă, n-a mai trebuit. În secunde, Boroganu a înviat. S-a uitat mirat în tot salonul, s-a bunghit la noi ca la străini, s-a scărpinat la ochi, la barbă, la tâmple... Apoi, ceva luminat la obraji, se ridică din greu, în tăcere-și turnă în pahar, dintr-un salt dădu peste cap lichidul roșiu-cafeniu, zâmbi cu tot chipul și se lăsă așezat pe canapeaua lungă. Si-a lunecat cețoasa privire în curtea cu o sută unu vecini, de acolo a ridicat-o lent în cereasca seninătate – în ziua ceia mai albastră ca nicicând.Găsind acolo ce nu vedeam noi, ridică mîna dreaptă asupra frunții descătușate și, bolborosind în sinea lui cu râvnă de călugăr împlinit, se întărâtă la făcut cruci și tot cruci, până-i căzu brațul ca retezat. Apoi, rupându-și ochii de la punctu-i fermecat, păși domol în bucătărie. Toni și eu, zguduiți de strania-i purtare, în tihnă așteptam bubuitura cea mare. Într-o minută, masa de salon se umplu cu zacuscă, murături, pahare, sticlă de vin, litronă de ”Cedru”... Anatol, în tainica lui muție, se încinse la turnat ca în anii puterii sovietice. – N-am înțeles... – protestai eu cu asprime, ca trezit din visul minunii. – Tolean, ce însamnă asta???.. Tu, care demult nu pui gram în gură... care mai dăunezi educai duhu treaz în cineva, ca să nu-i spun pe nume... care te cruceai că tu, dacă n-ai băut 7 ani, ”mai mult niciodată...” –...Pe mine mă țeseai la telefon, acasă, pe stradă, în mercadona... – porni și Toniță a măcina lânceda-i obidă... – Și ți-am zis, de câte ori: ” Niciodată să nu spui...” – Lasă tu morala, pidagogule! – mă răstii la Atanasi, părându-mi-se intrigat de obraznica oferta, ca din pod prăvălită... – Tu, cu berea ta!?.. De câte ori numai eu te auzisem, ani la rând: ”Gata, Valerule! Să mor dacă mai iau înghițitură de bere!.. Dă-o dreacu!.. Nici vin, nici wiski!.. Nimic-nimic! Niciodată!!!..” Și?.. Te-ai ținut de cuvânt???.. – Ghioaga!.. Și atunci, deschise gura Tolean. – Mă băieți, nu vă zădărâți... Ascultați ce-am sî zîc eu, apoi hotărâți: drept fac eu acu, sau nu. Da mai întâi, să închinăm câte un fund de păhărel, de la atâta încă n-o murit nimenia... Am servit, cu toții. Apoi, înviorat de acordul meu simbolic, Tolea s-a încins la depănat istoria diagnozei greșite, în cele mai mărunte amănunte. Când ajunse la ziua în care ne aflam, la momentul de plecare, î-și turnă ochi un pahar de ”Cedru” și-l trase pe gât dintr-o răsuflare, fără a cere sfatul cuiva. Apoi, se lăsă pe canapeaua lungă, urlă ca sălbaticul, își înfundă ochii uzi în speteaza moale și adormi într-un moment. Ședeam la masă, cu tâmplele între palme: Să cred sau nu în stupida si spăimoasa istorie a boroganului, la primul auz neverosimilă. Minciuna nu era de el, dar, cu atâtea zile de băutură nebună, putea aiuri, halucina... În tot cazul, mesajul de spital era în telefon... Încâlcit ca Toma Necredinciosu, aruncam priviri aiurea, în tot salonul. Deasupra televizorului, am văzut foi scrise de mână. Le-am lăsat fără atenție. Apoi, iarăși dând cu ochi de ele, m-am ridicat să le văd aproape. Scrisul – în chiriliță, îngrijit, ordonat cu abzațe, câmpuri și rânduri paralele – se demonstra ticluit de om liniștit, cult și în toate mințile: ” Драгэ Агрипина. Те-ам юбит о вяцэ ши цъ-ам дорит нумай бинеле. Аста фак ши азъ, ла мий де километри. Ши де акум ынаинте сэ ай парте де фамилие унитэ ши феричитэ, де соц юбитор ши фидел. Cэ трэештъ о виацэ мултэ ши ымплинитэ. Aм аденокарциномэ речидивэ, каре ва да ын метастазе. Лекуиря ну аре рост... Кынд вей чити ачастэ скрисоаре, еу вой фи унде плякэ тот муриторул. Ну штиу унде вой атериза, дар те вой аштепта ку рэбдаре. Аич тоту-й аранжат. Ам асигураре комплектэ. Ту, фата, бэйату... нименъ ну аре че фаче аич. Ам о ултимэ ругэминте, ла тине. Деграбэ о сэ примешть пакет де ла о компание. Ва фи урна мя. Пэстряз-о, дакэ поць. Dакэ ну, арунк-о пе валурь. Йар дакэ о пэстрезь, ла урмэ де тот, роагэ пе чинева сэ о пунэ лынгэ тине... ” – Dragă Agripina. Te-am iubit o viață și ti-am dorit numai binele. Asta fac și azi, la mii de kilometri. Și de acum înainte, să ai parte de familie unită și fericită, de soț iubitor și fidel. Să trăiești o viață multă și împlinită. Am adenocarcinomă recidivă, care va da în metastaze.. Lecuirea nu are rost... Când vei citi această scrisoare, eu voi fi unde pleacă tot muritorul. Nu știu unde voi ateriza, dar te voi aștepta cu răbdare. Aici, totu-i aranjat. Am asigurare completă. Tu, fata, băiatul... nimeni nu are ce face aici. Am o ultimă rugăminte, la tine. Degrabă o să primești pachet, de la o companie. Va fi urna mea. Păstreaz-o, dacă poți. Dacă nu, arunc-o pe valuri. Iar dacă o păstrezi, la urmă de tot, roagă pe cineva să o pună lângă tine... Știam că nu e bine să citesc scrisori străine, dar la ora ceia etica era egală cu zero. Cele două foi mă zguduită mai tare decât sincera mărturie a lui Anatol. Uitându-mă la el ca la Zeul Norocului, am turnat pahar plin, l-am ridicat și l-am golit pe nerăsuflate – în cinstea noului născut – eu, care nu băusem așa o groază de ani. Gâtul și pieptul s-au aprins, o amețeală bruscă m-a așezat pe canapeaua mică. Tot atunci, Toniță, de care uitasem că mai există pe undeva, se arătă cu bax de amstel pe umăr. – Ai băut cedru, hoțule, te-am văzut... – strigă el înviorat, băgând berea la rece. – Istoria asta va întra în istorie – răspunsei eu în curajul cedrului. – Pentru afortunatu ista merită de băut o săptămână. Ouă și castraveți murați sînt, ceapă este, prăjim o tigaie mare de cărtoafe... Păn atunci, și copchilașu se trezește, dacă nu, îl ridicăm noi popușor. – Da, Valerule, bine spui cu istoria, și cu cartofii. A tăcut el atâtea zile... Știam că are ” (cojones”, da nu așa mari. Să se arunce el de la etajul 9... – De necrezut! Ai fi făcut tu asta? – Cine știe?.. Trebuie mult curaj... La ce a tras el, și eu, cu doze de chimio și radio pentru cai... Era unu atunci, în spital, cu recidivă. Îl vedeam des în sala de radioterapie, cărat în patul cu roți și vasul de urină desubt: verde, slab, sluțit, chinuit, se văicăra, aiurea... Cui i-ar trebui așa moarte, cu atâtea chinuri, Toniță? Organizmul e făcut cu perfecție fenomenală, să reziste la multe, dar, are și el o limită. – Am auzit și eu... aici, și în România. Un priten de la Constanța, cu recidivă de cancer... I-au băgat la chimioterapie... cu bănăraie aruncată la medici... Trei ani a stat la pat, în dureri, fără să mai știe ce era cu el, cu rude alături nedormite, chinuite... Eutanasia, aia e bună... – E bună, într-o lume cinstită, modestă și sănătoasă la minte. În ale noastre societăți nesătule de bani și ”viață frumoasă”, când s-or apuca de omorât... Tema asta-i lungă și tare încurcată... Hai să ne apucăm de cărtoafe, Toniță. La o juma de oră, pe masă în salon abureau cărtoafe ” Hop Moldova”, cu tot ce trebuia la ele. Tolică, nu mai dormea. Cât noi ne porăiam la cuhne (bucătărie), se ridicase și, ca pe furișate, dispăru într-o cameră a lui. Apăru el doar la a treia strigare a lui Toniță, căruia, după o doză bună de cedru, îi cântau mațele a dorință. Sincer să fiu, la ivirea lui Anatol, eu rămasei închetrit. Atanasi, și el prins în cleștii mirării, scăpă tot ce ținea în mâini: val de hârtie, furculițe, cuțite, și trei farfurii noi-nouțe cu desene scoțiene – probabil cadou de la parte femeiască. La cădere, talgerele se făcură țăndări, ca și oricare altele. Tolean, privind cu jale podeaua pestrițată, luă în grabă mătura, și, scociorând pe sub canapele tot laolaltă, adună bucățele cu fărâmele și le puse cu grijă în cutiuță de carton. Toniță, doar în parte vinovat de incident, întins pe burtă în toată lungimea lui, gâfâind în cronica-i astenie, cu băț lung pescuia sub mobilă schije de porțelan. – Săraca Agripina, săraca fimeie, mititica... le-o cumpărat, le-o cărat tucma di undi... – tot șopotea păgubitul, fără să vrea dezvăluind sentimente și secrete mai-mai știute. – Scuză-mă, ti rog!.. Nu-i strașno, li lichesc ghini, clei bun esti, boieli sînt, răbdari esti... ca noi ar să rămânî, niși n-ai sî-ți dai sama că o fost stricati... Mă uitam la el cu o invidie sănătoasă și prietenoasă, admirându-i tăria duhului care-l înarma cu simțuri neînțelese de mine și nu numai. Toniță îl privea la fel, probabil dus cu gândul la Penelopa lui, care demult nu-i mai aparținea, incapabil de a se întreține și el cu entuziasmul dragostei platonice. Noi doi (și o juma de lume, cel puțin), încă mai lâncezeam în mlaștina urâtelor amintiri. El, Anatol, ocolind inutila mocirlă, se înfrupta din bunătăți ca nesmeritu-n Postul Mare. Radiat de rare semne prevestitoare, de parcă în istoria cu diagnoza nu el fusese condamnatul, de parcă cioburile de farfurii îi injectară Vlaga Magmei, boroganul, mai și îmbrăcat de gală, demonstra curaj, virtute și profunde viziuni orizontice. Niciodată nu-l văzusem așa îmbrăcat. Toniță – gonaș de rufe în prima strigare – i-a cules o scamă de pe umăr, un păr lung de pe guler, i-a încheiat nastur, i-a îndreptat cravata... El, Tolică, se lăsa corcolit ca-n clasa întâi în ziua de Întâi Septembrie. Adevărul era că avea cu ce se demonstra. Costumul pe el – neoclasic până-n buzunărașul exterior de la inimă, din stofă gris-oscur de lână-lână – cămașa albă-albă, cravata, și ea gris-oscur, pantofii negri noi-nouți lustruiți... și frezura anilor patruzeci în ansamblu cu mutra-i rasă la învinețire mă obligau să-mi amintesc de primul diplomat proletar numit permanent la ONU. Și asta nu era totul. Pe fața-i netedă și notabil subțiată din tipica ovalare, parcă și ceva întinerită de la obraji în jos, doar nițel gălbuie și brăzdată de la nas în sus, adia în briza voinței un surâs calmant, prietenos și molipsitor. În ochii lui măriți – luciți de razele soarelui de amiază (la acea oră asediind geamul sufrageriei), alergând cu ardoare la Toniță, la mine, la podul sufrageriei... dar mai mult la albastrul ”podului” de afară ca-n palmă văzut prin geamul înalt și larg deschis – oricare muritor, alfabet sau analfabet, cu ușurință prindea licăre ale dragostei de viață. Ne-am aranjat noi la masă, Toniță a turnat cedru, eu am răsturnat cărtoafe... și tustrei am închinat pentru secunda în care se întoarse la telefonul abandonat pe totdeauna. S-a mâncat, s-a mai turnat, s-a mai toastat, s-au mai precizat amănunte... Toniță, nu prea deprins cu apucături de la ruși, la trei funduri de pahar-pahar, se aruncă asupra eroului și, bolmojind ceva într-o makedonă dulceagă, îl sărută drept în frunte, udându-i costumația cu jurate lacrimi de pretin pe viață. ”Te-ai născut în cămașă... Nu-u-u!.. – În costum și cravată, periculosule!!!..”, strigă el cât îl ținu gura. Apoi, tot el (Toniță), se aruncă la mine – repetând mișcarea, doar adăugând că basarabenii și makedonii, dacă se pun umăr la umăr, cot la cot, luntre și punte... Am mai stat, am mai închinat, și eu și Tolică ignorând păzirea de ani și ani. Seara târziu, eroul zilei cu totul se duse în lumea somnului. Eu și Toniță, clătinați ca de cutremur, ne urnirăm spre ale noastre singuratice sălașe. A douăza, procedeul se repetă. Se repetă el și a treiza, și a patrăza... până se urniră pietre în a mea fiere alintată. La o săptămână de ceaiuri cu buruiene, pastile de trei bani, spălături băbesti cu tot felul de mistice imaginații, criza a trecut. La cedru, nu ne-am mai întors. Afară de ale mele belele,Tolean visa calu bălan, nu se mai urina ca omul... Iar Toniță, la întâia berică matinală, cu deșănțată nepăsare și baxul pe umăr, călca în străchini pe lângă adorata-i mercadona. Se Merita huzurul cela riscant, nebunatic și deloc saludabil, întins în șapte serii una ca una???.. – Da!!! De ce? – În cămașe se nasc la tot pasul, în costum și cravată – mai-mai niciodată.