oarba pe deal

un deal ducea-n spinare un car spre amurg

cărbunii cerului se dezvelesc în straturi subțirii

.

toată zbaterea-i doar să bucurăm oglinzile,

să dăm orgoliilor să înfulece din măduve istovite, din frunțile dezhidratate –

când viața ajunge la orgasm te leapădă ca pe o târfă care n-a-ndrăznit să ceară

plata înainte

.

alarmele orașului golit urlă răgușite

iedere cresc înalt și se-ntind peste blocurile cândva supraelastice

sirenele oceanelor ies hămesite la țărm și dansează lasciv nimănui

marinarii toți, amutinați, s-au închis în sticle s.o.s, așteptând un alt mileniu

.

statuile molfăie cu gurile pline din asfalt, din fostele umbre se-mbată

și umblă mătăhăindu-se, bordurile plutesc devenite nori ploilor iminente

marmura din cimitirele elegante curge, lapte printre colțurile gurii marelui zadar

turlele bisericilor devin transparente de spaimă: Dumnezeu chiar există

.

șapte miliarde de respirații împing cerul și mai sus, făcându-l invizibil,

dejecțiile ung planeta ca un fard prea gros – oglinda primordială transpiră

și crapă

din acel acolo, dincolo, un cărbune - inițial răzvrătit - cade blazat

.

și dimineață nu mai este, nici amiază, ci doar amurg, amurg perpetuu

dealul este din ce în ce mai diluat, sentințele potcoavelor roase, se prăvale înapoi,

jos îl așteaptă răzbunătoare oarba fântânilor,

zâna tăinuită de oameni, ea începe și-i cosește lent, lent, ultima intenție de iarbă

.

toată zbaterea noastră e să gâdilăm oglinzi fără memorie, să râdă

și râsul acesta să-l dansăm ca și cum ar fi muzică

pentru rotundul iluziei de supraviețuire ni s-a permis să ne inventăm măști colective – societate, patrii, uniuni

.

.

.

tu ai sfârșit de citit aici, nu ești de prin părțile astea, dă pagina, până când

viața ajunge la orgasm și te leapădă ca pe o târfă care n-a-ndrăznit să ceară

plata înainte