să ajung la vârsta asta m-a costat viața

locuiesc în cincizeci și cinci de metri de nimic, pe un Pământ de nimic unde sunt o vietate de nimic mă oglindesc în ceilalți și de asta îmi plac cei nevrotici, mă calmează – suport egal verdele în față aruncat de mine altora nu sunt bun și nici n-am mereu cum să fiu cum nici rău de dragul răului habar nu am ce și de ce sunt viața pentru mine este o întrebare fără răspuns, întrebarea nu are niciun pic de viață, e abstractă, răspunsul îl știe crucea, suntul la fel aveam cincizeci și cinci de ani, dar nu-i mai am nu ți-i pot arăta așa cum aș arăta 55 de bănuți – să ajung la vârsta asta m-a costat viața pot să fac orice și faptul că pot mă sperie astfel, aleg să fac ceea ce sunt citesc deseori, în cărți scrie despre viețile altora și mă mir ce-i mână să facă sau să nu facă din lume un locușor unde să nu mai fie nicio zbatere, nicio luptă să fie medalii pentru nimic, coroană de spini deopotrivă voi locui cândva mult într-un spațiu și mai restrâns, doi metri unde mă voi simți galactic așa – abia acolo voi citi despre viața mea scrisă de clipele nevrotice calm, doar așa, voi reformula întrebările pe un singur răspuns nu era nevoie să merite sau nu întâmplarea numită viață că m-a trăit ori încă – este doar o chestiune de metri facem pași măsurați sau îi aruncăm, dar pierdem din calcule între-pasul, între-clipirea, între-respirul, fețele medaliei când poți cheltui mai mulți ani, îi ai dinainte, nimeni nu ți-ar da ceva în plus cine-ți ia viața, nu va trăi două, și pe a ta lasă-l s-o ia, rămâi tu cu niște ani puși deoparte pentru zile negre, foarte negre locuiesc în cincizeci și cinci de metri de Univers atâta are dincolo de el e aici