te doboară soro

ce tot mori atâta măi poete? - zise Moartea unui născut muribund, viu poet mor de lume soro, mor de lume și de ce te joci de-a moartea și ții morțiș să mă sfidezi? - zise Moartea maturului muribund, viu poet m-aș juca între țâțele tale insinuate, dar am degetele mereu ocupate le țin înmuiate în albul hârtiei, poate scot de acolo inima ei și nu muri tu măi Moarte de grija mea că te sfidezi singură până ce ți-o veni de hac într-o bună zi vreun poet ce tot săruți țărâna și cerul măi poete, cu degetele gesticulând haotic ca și cum ai scrie, tu nu știi că eu nu mă gâdil? - zise Moartea bătrânului muribund, viul viului poetului nah, îți căutam borta curului, voiam să-ți las ciotul meu de condei, răspunse hâtru ca orice bătrân niciodată-muribund-poet de fapt el căuta singura palmă de cer și singura palmă de țărână unde să nu fi trecut înaintea lui rugăciuni și sânge, ca pe ele să-și lepede trupul povară și să-i dea drumul sufletului să se întoarcă la izvorul poeziei... dar uite, nici Moartea n-ar ști cât îi este lui de greu să le găsească... ce tot îmi bat eu coasa de fruntea ta, ia să-i retez condeiului ăsta vârful – zise Moartea epuizată de neașteptatele derute geaba soro, zise fostul bătrân-viu-poet , condeiul are nenumărate vârfuri, să știi de la mine poți cosi cât vrei dar, nu-nu, poezia te doboară soro, te doboară, nu vezi?... nu vezi