să-ntorc și celălalt obraz?

un om mergea, mergea, mergea adus de spate, privind vârfurile pantofilor cadența pașilor rostea o rugăciune unui zeu iminent, da să se ivească – era la orizontul ce-i părea că se-amână, acolo-i totuna-n cer ca și pe pământ mina-i semăna a rugăciune postumă, deși ideea de târziu nu-i da consistența vreunui înțeles, mergea neștiind că fiecare are golgota lui rostindu-și întruna sieși: să-ntorc și celălalt obraz?... tot eu? (umbra, cândva falnică, îi trase o palmă pentru nejustificată trufie, spre învățare de minte și smerenie ne… prefăcută pentru asta, părăsi răscrucea dintre ieri și mâine mergând spre nicăieri, spre întâmpinarea zeului căruia să-i ceară destin) urmărea pe mai departe pantofii, vârfurile, un-doi, un-doi, un-doi…, până ce îi păru străini, mergea în pantofii altuia ?... – simți cum zeul țâșni din între-pasul iminent și umbra deodată se lărgi înghițindu-l plutea, deși un ,,jos-cel-mai-jos’’ nu există în plutire imagini fluide îl petreceau pe furiș, percepția ,,chip-și-asemănare’’ îl izbi din lăuntrul său și nicio convertire la zei pe măsură noului, nu-l opri din plânsul rugăciunii dintâi, învățată de la pulberi-mamă și doar umbra, rămasă pe buza prăpastiei, deși nu există sus-cel-mai-sus, umbra care-l pălmuise, știa, – a învățat abia acum și el – că existența umbrei presupune întotdeauna Lumină și, desigur, un trup. doar ca să dezghioace taina aceasta a avut nevoie de duh și de un drum – nu orice duh este Lumină, nu orice drum inițiatic obrazul, părăsit de orgolii înșelătoare, se deschise, floarea altei zile