Credință

O rugă-ar fi să fie în toate viața noastră, O rugă îndreptată mereu spre Dumnezeu, Căci El ne-a dăruit-o pe Eva dintr-o coastă Să nu rămânem singuri, să nu ne fie greu. Lumina ne-o menise să nu rămânem orbi, Ne-a dat căldura-n suflet asupra cu-o suflare. Și-n loc de mulțumire am devenit toți snobi Și nu avem tăria să-i cerem azi iertare. Ne-a dat și frumusețea; a rupt-o chiar din El, Ne-a dăruit iubirea, dar ce facem cu ea? Când ura ne rămâne mereu singurul țel, Minciuna, desfrânarea ușor se pot vedea. Dar unde-i umilința? Și unde e iertarea Prin care să se-aline a inimii durere? Noi am primit păcatul, n-am ascultat chemarea Și ne-am legat de iaduri, crezând doar în putere. Dar Tatăl ne iubește și-n bunătatea Lui, Ne-a dat în astă lume tot ce doream s-avem, Dar noi am pus credința chiar dupa ușă-n cui Și stăruind în eres, avem doar ce putem. Ne-a dat și libertatea ca să putem alege, Pe care drum în viață dorim să ne-ndreptăm Și a făcut din toate o simplă, dreaptă lege, De care să ne ținem, s-o binecuvântăm. Însă drept mulțumire, noi ce Îi dăm în schimb? Ne credem toți și toate pe veci nemuritori, Vrem să ne fie viața înconjurată-n nimb Și refuzăm să credem că-i suntem Lui datori. Datori să nu mai ducem o viață păcătoasă, Să îndreptăm speranța mereu spre Dumnezeu, Credința să ne fie mereu stăpână-n casă, În sufletele noastre: al lui, al tău, al meu.