Chemarea

Din nou ace de gheață mă izbesc în obraz, Dar se topesc la căldura din sufletul meu Și văd lumea de astăzi trăind în extaz, Lipsită de teama de fulgerul greu. Și freamăt sub căldura din raza de soare Și lumini îmi apar în cuget și-n gând, Trupul îmi arde încordat de-așteptare Și văd iarăși lumea sub fulger căzând. Căderea-i cumplită, dar există dorința De-a scăpa de pieire, de satanicul foc, Doar că-n locul iubirii ce ne-ar umple ființa, Minicuni, falsitate am pus toți în joc. Veniți oameni iarăși la vechea credință, Nu lăsați niciodată iubirea să piară Noi toți suntem câte-o umilă ființă Născuți pentru-o clipă, meniți ca să moară. Veniți să facem din sufletele noastre Lăcaș veșniciei, armonii de culoare, Străbătând Căi Lactee, zburând printre astre Spre alte tărâmuri ajungând pân\' la soare. Și lumina cea sfântă să pătrundă în noi, Să topească tot răul, să-mprăștie-amarul, Să fim iar la fel de curați, puri și goi, Să nu mai umplem cu minciună paharul. Să sorbim din Potirul cel Sfânt cu nectar, Să primim doar iubirea și-apoi fără ură Să ne facem credința un veșnic altar, Ca lumea să fie mereu tot mai bună!