Ursu Andrei

“Un ceas suna odată însă astăzi nu-i…”[ “Un ceas suna odată însă astazi nu-i Când visez un drum de oase parfumat cu flori de crin; Un sicriu unde miroase a tămâie; și mă-nchin Unui glas urât de

\"In mine bate-un ceas ce mă-mbătrânește...\" In mine bate-un ceas ce mă-mbătrânește Fiindcă timpul meu în urmă nu rămâne niciodată; Azi oglinda-n loc de chip doar o umbră îmi arată Si în

\"Trăind mereu din fapte și din ecoul lor...\" \"Trăind mereu din fapte și din ecoul lor Oamenii sunt vinovați pentru tot ce fac în viată; Când visez drumul de oase spre a morții

“Lumină de lună” “Ce tăcere e în lume! Ce mister, ce gând de pace… Intre paginile sale doar poetul poate tace Insă dintre cei ce-or scrie ale lumii fețe toate Va rămâne între pagini cine vrea

“Sonet: Când în lumea mea…” “Când în lumea mea noaptea este noapte Dar nu vreau ca ziua să îmi fie zi Mă întreb de astfel am să pot iubi Stele ce noroc cred că o să-mi poarte. Stele ce au

“Afară-i anotimp necunoscut…” “Afară-i anotimp necunoscut rupt din soare, rupt din lună și pe cap cu o cunună dintr-o piatră și din lut… Afară-i anotimp necunoscut rupt din ziuă, rupt din

“A coborât Catharsis…” “A coborât Catharsis din Ceruri având pe un umăr Spațiul și pe celălalt Timpul; iar între acestea dăinuia Cuvântul… Am fost legat întotdeauna cu lanțuri Oțelite și

“Senzații de toamnă” “Am auzit cântecul păsării colibri plecând în țările calde Am pipăit roua dimineții născută din plânsul florilor Am mirosit parfumul florilor căzute în eternitate Am

\"Soarele rotund și palid izvorăște-n depărtare Ca o amintire sfântă cu suflet născut în mare Ce-și aruncă-n lumea asta fără nume fără neamuri Dimineața-nvaluită într-o pânză grea de valuri. O

Un bătrân cu ochii tulburi cu-a lui haină roasă-n coate Iși păzește infinitul atingându-i tot și toate Cu privirea lui atentă, caldă și cuprinzătoare Ce pătrunde în misterul răsăritului de

O cărare șerpuită care urcă înspre munte Strălucește în lumina razelor calde, mărunte Si străbate multa vreme insula misterioasă Ajungând prea obosită într-o peșteră, acasă. O priveliște

-Nimeni nu mă înțelege, deci tu nu mă înțelegi Căci ești singura persoană care tot mai crede-n legi; Ai crezut întreaga viață în porunci și-n Dumnezeu Dar să știi că de fac asta o să pierd

Soarele rotund și palid se înneacă-n depărtare Si împrăștie lumina care nu se pierde-n mare Intr-o mie de nuanțe calde și nemuritoare - Orizontul plin de viață, orizont plin de

\"Glossă\" \"Epigonii fug de moarte înălțând drapele albe De prin șanțuri găurite de gloanțe și focuri calde Ce le-alungă de pe suflet patima zilei de mâine Si o-ngroapă în morminte, în

\"Eu sunt mortul ce privește\" \"Eu sunt mortul ce privește din al său sicriu de sticlă Iar lumina mă orbește, sufletul mi-e plin de frică; Nu am lacăt, nu am cheie;Nu-i fereastră, nu e

\"Timpul\" \"Iar am aruncat clepsidra și-am împrăștiat nisipul Il adun nebun în palme și mă joc cum vreau cu timpul Fiindcă inima-i de sticlă să i-o sparg eu astfel pot Si să iau apoi

\"Toamna\" \"A venit toamna pe lume Prinsă-n lanțuri ruginite; A venit din ploi și vânturi Si frunze îngălbenite. Toamna e un chin de piatră Care îmi deschide ochii Si-mi arată că o