umbrele toamnei
vântul răsfoiește un copac
găsește un soare-mbătrânit între cuvinte
culori străine-mi dau târcoale
umbra mea deasupra pământului tristă…
peste jumătate de viață a
clopot de seară
întinsă pe sfoară cămașa-și pierde sufletul
viața rămâne doar o adunătură de cuvinte
inima începe să umble singură serile
gând umed al izvorului
clopot în amurg cu
cimitirul
desprinsă de tine: o lacrimă pură deghizată-n mormânt.
cu răsfirate brațe mă contemplă
cea mai tristă singurăte: crucea
la periferia tăcerii bătrâne pasărea neagră-și
scufundare în amurg
culorile târzii sfidau cu valuri scunde depărtarea
o să te-mpușc lumină cu lacrimi rotunde
în noaptea asta de-mi treci pragul…
o clipă uimit s-oprește destinul meu
un sărut cât o ploaie
fugim prin ploaie
ploaia mă-ndeamnă cu priviri de femeie:
rămâi!
ochii tăi mă-ndeamnă cu-a ploii mângâiere
rămâi!
simt cum fuga mă-nșeală, mă părăsește…
ești
un fel de puritate
câte fântâni se feresc a locui în noi?
o viaoră fluidă creată de ea însăși: melancolia.
nu-i o răpire reușită! inima ei se întinde pe mai multe continente.
câte
rochie de seară
zidesc această simțire din micile agonisiri.
în joacă plouă și pietrele în joacă ascultă.
la prășit de gânduri sosi și noaptea cu sapele ei.
un răcoros mister
tu și eu
înșirați peste tot ochii lui Dumnezeu. între ei două triburi: tu și eu.
când mă gonești discret spre eșafod ce fel de îngeri folosești?
zâmbetul ce-a răstignit
mâini
sparge mai întâi oglinzile și apoi privește-mă!
am o mână străveche cu care vorbesc pietrelor
o alta cu care-am auzit toate ploile.
am o mână care se trezește-n
e toamnă
e toamna: femeia ce contează prea puțin
pentru o inimă.
ieri mi-au ruginit trandafirii
azi îmi lipsește buza de jos
mâine-mi lipsește buza de sus.
cum să mărturisesc
dans păgân
ridică-ți ochii învinși către cer
aventură a sângelui.
când te cuprinde-n brațe femeia întâmplării
florile gândului: roșii
bici între flacără și izvor
cuvântul o
despărțire
ochii tăi îmi spun că mă iubești;
glasul lor însă are-un nasture lipsă.
crudă pedeapsă tăcerea ta
mă asuprește până departe.
departe
unde-un trandafir așteptând să fie
prezentare
poezie astăzi aș vrea să-ți prezint pe cineva
piatră și floare: inima mea.
am plâns în multe stiluri dar să nu spui asta nimănui!
când sufletul mi-era o
vagabondul
norii mă știau eram un cunoscut vagabond:
cerșeam uneori flori din poalele crângului
alteori strângeam din iarbă
stele și sâni.
cu buze pătimașe scriam pe ele
singurătate
singurătate: prăpastia pe care-o sapi cu propria înfrângere.
la o fereastră pe jumătate nostalgie pe jumătate statuie
bătrâna ce-avea închis în ochi începutul
mărturisire
viteza e rece
trece în zbor pescărușul de piatră: furnica.
în clipa de sinceritate între două tăceri mă strecor ca o floare.
e trestie secunda ce se leagănă-n
aripi
eram un pescăruș tu erai o aripă, eu cealaltă.
când sărutul era zbor
destinul dezordonată caligrafie a vântului
buzele visuri și lanțuri:
valuri despletite
pasarea spin
singură…
s-a predat floarea de cais la plânsul copilului…
și-n secunda impară
aș vrea să fug
dar e un glonte ce mă urmărește: sângele meu.
și
baladă de dragoste
de-ți plac iubito, aprinde-ți o flacără-n ochi
și ochii mei or s-o culeagă
de-ți plac iubito, scrie asta pe buzele tale
și buzele mele-or să citească.
din
nunta șoaptelor
surâzând în culori diferite mâinile se găsesc:
bărbat femeie și floare.
floarea împarte iubire
și cât de mult un sărut era al nostru
când eu vorbeam fără
nostalgie
nostalgie: decolorată eșarfă la gâtul meu.
înțelegi? e o zi frumoasă dar nu eu sunt amantul ei!
și totuși când ajunge destul de departe o sărut.
vezi? iubirea-i
poezia
poezia. dimineață trezită din somn cu uitări proaspete:
soare suflet pământ prăbușite-n cuvânt.
e și o floare de cireș amar acolo
pe care trebuie s-o-nvingi
stranie pasăre de lemn
cu aripi de lemn ai să-mi scrii viitorul,
stranie pasăre ce mă privești
de parcă n-ai fi vie:
știi ca zborul tău ar putea să-mi fie
inimă…
sau poezie?
vezi