ursescu iuliu lucian

umbrele toamnei vântul răsfoiește un copac găsește un soare-mbătrânit între cuvinte culori străine-mi dau târcoale umbra mea deasupra pământului tristă… peste jumătate de viață a

dezamăgire soare tăcut plecând din priviri plânge mut izvorul de plumb: sufletul meu. și-am crezut că-i doar o părere, ochii pluteau despărțiți de-amintiri cineva-mi vărsase

clopot de seară întinsă pe sfoară cămașa-și pierde sufletul viața rămâne doar o adunătură de cuvinte inima începe să umble singură serile gând umed al izvorului clopot în amurg cu

cimitirul desprinsă de tine: o lacrimă pură deghizată-n mormânt. cu răsfirate brațe mă contemplă cea mai tristă singurăte: crucea la periferia tăcerii bătrâne pasărea neagră-și

scufundare în amurg culorile târzii sfidau cu valuri scunde depărtarea o să te-mpușc lumină cu lacrimi rotunde în noaptea asta de-mi treci pragul… o clipă uimit s-oprește destinul meu

un sărut cât o ploaie fugim prin ploaie ploaia mă-ndeamnă cu priviri de femeie: rămâi! ochii tăi mă-ndeamnă cu-a ploii mângâiere rămâi! simt cum fuga mă-nșeală, mă părăsește… ești

un fel de puritate câte fântâni se feresc a locui în noi? o viaoră fluidă creată de ea însăși: melancolia. nu-i o răpire reușită! inima ei se întinde pe mai multe continente. câte

rochie de seară zidesc această simțire din micile agonisiri. în joacă plouă și pietrele în joacă ascultă. la prășit de gânduri sosi și noaptea cu sapele ei. un răcoros mister

mâini sparge mai întâi oglinzile și apoi privește-mă! am o mână străveche cu care vorbesc pietrelor o alta cu care-am auzit toate ploile. am o mână care se trezește-n

e toamnă e toamna: femeia ce contează prea puțin pentru o inimă. ieri mi-au ruginit trandafirii azi îmi lipsește buza de jos mâine-mi lipsește buza de sus. cum să mărturisesc

dans păgân ridică-ți ochii învinși către cer aventură a sângelui. când te cuprinde-n brațe femeia întâmplării florile gândului: roșii bici între flacără și izvor cuvântul o

despărțire ochii tăi îmi spun că mă iubești; glasul lor însă are-un nasture lipsă. crudă pedeapsă tăcerea ta mă asuprește până departe. departe unde-un trandafir așteptând să fie

prezentare poezie astăzi aș vrea să-ți prezint pe cineva piatră și floare: inima mea. am plâns în multe stiluri dar să nu spui asta nimănui! când sufletul mi-era o

vagabondul norii mă știau eram un cunoscut vagabond: cerșeam uneori flori din poalele crângului alteori strângeam din iarbă stele și sâni. cu buze pătimașe scriam pe ele

singurătate singurătate: prăpastia pe care-o sapi cu propria înfrângere. la o fereastră pe jumătate nostalgie pe jumătate statuie bătrâna ce-avea închis în ochi începutul

mărturisire viteza e rece trece în zbor pescărușul de piatră: furnica. în clipa de sinceritate între două tăceri mă strecor ca o floare. e trestie secunda ce se leagănă-n

pasarea spin singură… s-a predat floarea de cais la plânsul copilului… și-n secunda impară aș vrea să fug dar e un glonte ce mă urmărește: sângele meu. și

baladă de dragoste de-ți plac iubito, aprinde-ți o flacără-n ochi și ochii mei or s-o culeagă de-ți plac iubito, scrie asta pe buzele tale și buzele mele-or să citească. din

nunta șoaptelor surâzând în culori diferite mâinile se găsesc: bărbat femeie și floare. floarea împarte iubire și cât de mult un sărut era al nostru când eu vorbeam fără

nostalgie nostalgie: decolorată eșarfă la gâtul meu. înțelegi? e o zi frumoasă dar nu eu sunt amantul ei! și totuși când ajunge destul de departe o sărut. vezi? iubirea-i

poezia poezia. dimineață trezită din somn cu uitări proaspete: soare suflet pământ prăbușite-n cuvânt. e și o floare de cireș amar acolo pe care trebuie s-o-nvingi

stranie pasăre de lemn cu aripi de lemn ai să-mi scrii viitorul, stranie pasăre ce mă privești de parcă n-ai fi vie: știi ca zborul tău ar putea să-mi fie inimă… sau poezie? vezi