Mistificatorii VII

Era, desigur, fotoliul mare, de piele, de langa șemineu De unde îmi explicai cum se face că unii au o viață așa de frumoasă și alții nu. Era, desigur, pisica ta preferată ce îți torcea în brațe toată dragostea din lume, adulmecându-ți parfumul cu iz de Paris și reproșând proastele maniere ale câinelui meu, ciobănesc. Mai era o etajeră plină cu cele mai scumpe reproduceri ale pergamentelor egiptene, luate chiar din buza piramidelor. Metempsihoza era la locul ei, în din raft. Cum putea să lipsească telefonul tău scump și micuț la care vorbeai, întreruptă fiind de scurtele momente în care îmi spuneai că trebuie să fac ceva cu mine. Îmi povesteai de ultimele șopinguri de prin străinătăți iar eu te hrăneam cu forța. Erai în veșnica ta criză de slăbire. Viața se amuza de noi punându-ne în antiteze, în timp ce eu îmi iubeam clipa. Era, desigur, golden age-ul, în care tu adorai banii și rebelii, iar eu savuram berea rece. Tu mă iubeai enorm, spuneai.