Mediu
Amurgul se pierde-n patimi
Într-o frescă sângerie,
Bolta se cufundă-n lacrimi,
Spuza rece argintie,
Nu râde și nici suspină
În tăcerea-i mormântală,
Doar croiește din lumină
Epopeea orbitală,
Priviri de ciclop veghează
Scânteieri o mie și-una,
Dansul nopții gravitează
Simfonii fiindu-i luna,
Hora ce cuprinde toată
Înălțimea și-efemerul,
Aproape ca niciodată
Colbul tălpii și misterul,
Vraja dulce-a îmbrățișării,
Fără tremur, fără teamă,
Soarele e dat uitării.
Dar magia se destramă,
Zorii cotropesc năvalnic
Săgetând cu bobi minusculi
Tot spectacolul cel tainic,
Năruit e de crepusculi.
Dansul amuțește-n patimi
Într-o frescă sângerie,
Bolta șterge a sale lacrimi
Zâmbind larg, cu nostalgie,
În mareea orbitoare
Ochiul se cufundă-n lacrimi,
Dând tainul pentru soare
Ce-a gemut și el în patimi.
. . .
Ființa-mi, ca o paiață,
Se întreabă: a fost noaptea,
Fu apus, fu dimineață,
Viața ori poate că moartea ?
De unde...poate din zare
Șoaptă caldă a venit:
Fu noaptea scăldată-n soare,
Luna arde la zenit.
T.D.
001778
0