Mediu
Metamorfoză
În universul meu prea întinat
Cu înălțări din prăbușiri năroade,
Ca un tâlhar mărunt tot am visat
Neprețuitu-ntre nimicurile-mi fade,
Tânjind cu gând pierdut cum aș putea
Să am ce-i dat a fi de neatins,
Mai sus de măiestria unui hoț sadea
Prea mic pentru atâta necuprins,
Zeiescul meșter plămădind în cer
Și osândind nevolnicul pământ
Cu-ntreaga vrajă-a unui giuvaer
Chiar pentru ochiul lacom, mult prea sfânt,
Lăsat să chinuie a fi râvnit cu lacrimi
Și să vrăjească crud cu-a sa splendoare,
Grumazul care să-l cuprindă-n patimi
Nu s-a găsit și încă nu-i sub soare.
Privirea-mi l-a sorbit în reverie,
Ființa ce tânjea, fără a ști
Ea însăși fu prădată de magie,
Care-o chema în fiecare zi
Și-am revenit, mereu, de-ori câte ori
În universul meu mărunt tâlhar,
Sublimul trimitea fiori
Cu radierea-i parcă dată-n dar
Făpturii mele de nesfânt convins.
Mi-a dăruit surâsu-i dogorind,
Iar mâinile-mi în tremur s-au aprins,
N-am mai râvnit așa, iubind.
T.D.
001646
0