Și totuși ea s-a hotărât
Să evadeze-n neștiut,
Spre plafonul verde-albastru;
Prima-n ploaie ascent de astru.
Din ansamblul de zenit,
Unică, ea se separă
Și plutește-n reverie
Timpu-n care-un
De pleci curând, să nu te uiți-napoi
Ca vulturii deasupra lumii, pleacă și ahh
Nu-ți întoarce fața spre cei rămași, noi,
Cei care te urmăresc în tăcere, de deasupra.
Þine strans în minte gândul
Bolnăvicioase frunze cad
În primăvara tăcerii.
Un vechi erou cu nume fad
Le-admiră cu plăcere.
Privește zborul lor ilustru!
Cum plutesc in cer senin
Spre un pământ gri si sinistru,
Din
Mă adâncesc în ochii tăi
Și uit de timp și spațiu;
Pierdut in linii si cărări,
Mă plimb prin conotații.
Atemporal dar efemer,
E spațiul nostru-aparte;
O evadare din \"eden\",
Edenul fără
Din efemer trunchiuri se-nalță
Spre-a cerului aprigă boltă
Un vis etern si o speranță
Spre luna, astru mort, de fontă.
Precum al vremii ceas necontenit,
In mari elipse se inchide,
Asa si voi,
