Farmec în ritm de tango.

Prezența lui Felix Nicolau, de această dată în calitate de „ultim moderator la Deko” a garantat, asemeni celebrei secvențe, farmecul unui „tango spiritual” ce urma să aibă loc pe neteda, plină de riscuri, dar și de strălucitoare tentații pardoseală a interpretării textelor celor doi protagoniști: Cornel Ștefan Ghica și Daniel Stuparu.

Într-adevăr „pseudoproza” ultimului, prezentând, cu o concizie de planșă larousse, cele mai luxuriante încifrări „în cod german”, amprentate de specificul romantismului ale acelor preocupări ezoterice care i-au captivat și pe Umberto Eco, Jorge Luis Borges sau, recent, Dan Brown, autori „pe urma cărora merge și Daniel”, inventariind motivele „de gen”: al conjurațiilor secrete „anti-iudeo-masonice”, al „vânătorii secrete” Heiliger Jagd ( regăsit și în „Lolita” lui Nabokov, sub forma „sărbătorilor regale” ) , al pelerinajului, al zilei de „vineri 7 iulie 2005” unde, prin însumarea cifrelor anului se obține numarul magic 777 etc „l-au amuzat teribil”.



Riscul prezentat de un asemenea opus a fost comparat cu soarta cărților lui Hegel, de a fi citite „doar de el și Dumnezeu”.

Cosmin Dragomir a ținut să omagieze, printr-un moment de reculegere, plecarea dintre noi, la 57 de ani a „tânarului optzecist” Gheorghe Craciun recomandând poeților din generațiile ce i-au urmat manualul de teorie literara și antologia de poezie „Competiția continuă”.



Un amănunt demn de reținut i s-aparut și faptul că , în ciuda ambianței friguroase, puținătatea audienței întalnite aici covârșește numeric publicul obișnuit al titratului cenaclu euridician ( ceea ce nu mai era de demonstrat).
Deoarece, fără nici un dubiu, „nu este de acord cu livrescul”, trecând peste amenințările Norei Iuga și ipostazele Odiseului vazute în maniera Rodicăi Ojog Brașoveanu, atât „interfața polițistă” cât și „re-enumerațiile criptice” constatate în textul lui Daniel „taie apetitul cititorului obișnuit”, înstrăinându-l.


Daniel Stuparu

Despre poezia lui Cornel, aceasta trebuie temeinic scuturată de „problemele de sintaxă și formulările defectuoase” ( apoi întorcându-mă la munca prescrisă de Dumnezeu pe un contract/ într-o perioadă nedeterminată să încerc realitatea cu visul meu) „găselnițe rebusistice” (limba mare vorbind limba mica) „contextele aiuristice” (acolo doamnele beau cafeaua fără zahăr pătate cu rochii), trimiterile circumscrise stilului minulescian ( mâna de porțelan mângâind statuile) și, mai ales, stănescian, despre care ar fi fost mai bine să-și fi curmat exercitarea influenței „ad infinitum” (am vrut doar să nu-ți mai spun că și-n spatele meu mai stau celelalte cuvinte).

Ceea ce a gasit Cosmin „destul de bun” –și nu doar el- este următoarea strofă, care-l validează ca poet, având singularitatea și puritatea unei perle: „ și revin și întreb/ cât de lung e drumul/ dintre aripa și pasare?”.


Cornel Ștefan Ghica

Invocarea lui Borges l-a tentat și pe d-l Manolescu Gorun; comparativ cu absconsul „exemplar redat” în „Moartea și busola” Daniel Stuparu nu a depășit, deocamdată, cadrul unei „extrem de interesante pastișe”, cu atât mai mult cu cât același Borges a ținut să atragă atenția asupra „calomnierii amintirii nepătate a lui Pierre Ménard”, învinuit de rescrierea lui Quijote, neținându-se cont de invocarea magică a spiritului ficționalității pe care autorul francez și-a propus-o.



Manolescu Gorun

Câteva exemple interesante menționate de Mihai Tița, cu a sa receptivitate orientată în special către sinceritatea și deschiderea autorului spre cititor, receptivitate care respinge „complicarea inutilă a lucrurilor”, teoretizările, „forțarea decurgerii firești” a discursului poetic, dar mai ales obsesia creării imaginilor „care nu este încă meșteșug”: 1. „(mereu)/ Dumnezeu/ (ne) spune/ cum să ne ferim de Dumnezeu” -aici Mihai crede că argumentarea trebuia susținută pe ideea „de ce să ne ferim de D-zeu?” fiindcă nu toți oamenii se feresc, ba din contră, mulți sunt convinși că sunt creați dupa chipul și asemănarea sa, deci „nu au cum să se ferească de El”- 2. „nu te uita la mine/ eu nu m-am uitat azi/ în calendar”-subtilitatea acestor 3 versuri „transmite cu adevărat ceva cititorului” eliminându-se explicațiile exhaustive și „metaforele scremute și aparent complicate”- 3. amintita strofa cu drumul dintre pasare și zbor unde este în schimb sancționat pandantul ei: „atît de lung/ încât/ toate rănile/ devin continente” -nu acest fapt conta, rănile păsării, pe lângă explicația în plus care „frizează stupiditatea” se renunță la naturalețe, „cuvintele sunt scoase forțat”.
În concluzie, Mihai dorește „mai multă claritate în discurs” și o „conștiință a poetizării ceva mai serioasă”.


Mihai Tita, prim plan.

Sorin Despot și-a asamblat minuțios, asemeni unei puști englezești de vânătoare, instrumentarul critic letal , compus din termeni de specialitate preciși, cu eficiență verificată „one shot, one kill” : amfibologie, anti-metateză, epanalepsă, chiasm, zeugmă. (Cu un mic dar esențial amendament adus de Felix în privința indentificării chiasmului în formularea „ascultă-mă sunt eu/eu” citit eu per eu.)

Retorismul primului dintre procedee, ambiguitatea, după Sorin, de proveniență eminesciană „excesiv folosit devine previzibil” (până o să ne supună (cu)vântul/ singur printr-o mână de porțelan); alteritatea acestui pasaj scindează atenția pe nu mai puțin de 4 planuri.
Legat de titlul celei de-a doua poezii, plecând de la imaginea „fotografiei fără fond” conținute în text, acesta ar fi trebuit să fie „îmbinare de formă cu formă”, fondul, prin definiție avand aspectul consubstanțial.

Contrazicerile întâlnite tot aici generează absurdități: „uimit că mai pot trece o noapte/ fără să mor în ziua următoare” și quid pro quo-uri, confuzii semantice: „...așteptându-și contrastele bicolore/ în alb și negru”- albul și negrul nu sunt culori ci tonuri.
Elementele substituite, „metaforizatul cu metaforizantul” prezintă numeroase capcane cuiva care „se încurcă în procedee pe care nu le stăpânește” (eu îl țineam între stânci precum o umbra mișcându-și începutul)


Sorin Despot

Pe placul său, Sorin găsea finalurile, chiar și „voit revelatoare”: (și parcă-l aud pe Dumnezeu/ ieșind prea târziu după mine/ „băiete/ ai uitat restul”...)
Indezirabilă este și „plantarea” tuturor acelor paranteze, care dau naștere variantelor inevitabil clasificatoare deturnând unitatea unui text restrâns; în locul menținerii celei mai izbutite versiuni apare și alaiul celorlalte „minusuri” (vezi tu/ tată/ de ce pietrele/ nu ( mai) sunt pietre/ (de) atunci/ (de) când am știut/ pe unde/ au curs/ ploile...)

De altfel, chiar el, pus în fața contraexemplelor date de Felix și, surpriză, Radu Herinean în persoană, cu privire la modul de abordare „ca la carte” al materialului poetic, a recunoscut că „nu a văzut pădurea din cauza copacilor” identificând „solamente” doar abaterile ce contravin „bazei semantice”.

Felix a recurs la binecunoscutul citat al lui Macedonski „logica poeziei e ilogică la modul sublim” iar Radu a fost de părere că nu se vine cu argumentele analizei aplicabile prozei în explicarea unui text poetic, argumente pe care le respinge „în proporție de 99%”, oferindu-i și o cheie a înțelegerii mecanismului specific și autonom în care funcționează pluralitatea universului liric, cheie de domeniul evidenței ce reiese din selecția lui Cornel în poezia „din ceasu’ cu litere șterse” (după mine potopu’/ hai sictir/ și după mine critica/ aleargă să mă-ntrebe/ de ce port ceasul cu litere șterse-n/ limba mare/ vorbind limba mică).


Radu Herinean

D-l George Mihalcea, cu profesionalitatea autentică, fără fasoane, care-l caracterizează aprecia despre „Anul Schiller” că „livrescul nu este deranjant când creează atmosferă” ; principala calitate emergentă, atunci când „amanuntele au rolul lor bine precizat” este coerența.
Desigur, sunt imputabile, din cauza lipsei unei „minime atenții acordate pe text”, unele erori destul de naive: redundanța ( După cum bănuia, în fața fotoliului în care se găsea trupul neînsuflețit al profesorului se găsea o oglindă. Pe peretele dinspre răsărit al odăii inspectorul mai găsi câteva carți..etc), nerespectarea gradelor de comparație „titlul celei mai celebre opere a lui Hegel” sau ignorarea verbului-motor al narațiunii romanești, la modul indicativ prezent, în favoarea perfectului simplu.
Odată depașite aceste inconveniente proza lui Daniel este „perfect publicabilă\".


George Mihalcea

Cornel Ștefan Ghica riscă „să piardă pariul cu poezia” din cauza excesului de prețiozitate, (n-am vrut să-ți spun cuvantul care te-a întors cu spatele la mine uitându-te în oglindă peste tine în/ mine cu ochii tăi văzând ochii mei privindu-te) condiția esențiala fiind să învețe „să taie din sine” altfel, întrucât „nu practică jocul poeziei în valorificarea unui semnificat surprinzător” va fi perceput ca „un oarecare veleitar” al poeziei lui Nichita.

Felix revine cu noi precizări , cum ar fi trimiterea la fatala eră Kali-Yuga, în care predomină „tendința de a căuta noi și noi rosturi prin care omenirea decade în fața Divinității” (D-zeu spune cum sa ne ferim de D-zeu), ceea ce determină „degradarea purității glaciale în zăpadă” (te rog să nu prinzi (în)gerul/ între degetele tale/ și să-l faci/ zăpadă! )

Pentru Cosmin, victima unui ușor handicap locomotor, cunoscut în varianta populară sub denumirea de „șontorogeala”( posibilă manifestare în urma unei întâlniri cu un grup de admiratoare-menade înfocate) este irelevantă „încoretarea cu orice preț în termenii teoriei literare” acolo unde autorul a folosit spontan, total neintenționat respectivele figuri de stil; un credit mai mare îl are „critica intuitivă”, utilizată de Mihai Iovănel ca o miștocăreală asumată decât ineferențele „oarecum terne” practicate de Daniel Cristea Enache.

Este elocventă exagerarea hiperbolizantă „toate rănile devin continente” care, conform acelui standard de specialitate trebuie identificată ca „pululație”.

Textul lui Daniel, „scris în genul lui Ismail Kadare” în ce privește construcția topicii se axează pe „aliniere narativă”, nu pe artificialism, remarcă urmată de afirmația hâtră a lui Felix de implicit „omagiu poliției române” reprezentată de omniscientul inspector Andrei, personaj cu o memorie prodigioasă, întruchipare a „homo universalis”-ului renascentist.

Adrian Suciu, vorbind pentru prima dată în cadrul cenaclului, a constatat lipsa de implicare a autorilor, „fără pasiune în recitare, ca și cum le-ar fi jenă de ce au scris”, fapt ce denotă „absența mizei” pentru proza lui Daniel, care nu are ritm, „curge la fel de la un capat la celălalt” satirizând tipicul „polițistului redus intelectual” cu amănunte de prisos (un tip masiv cu privire tâmpă și ceafa rasă) și absența vitalismului în poezia lui Cornel percepută ca „un trup fără lichide, prin care nu circulă nimic\".



Ștefan Ciobanu opina pentru concentrarea în „versuri scurte” cert avantajoasă mesajului transmis de Cornel, în care obiecțiile nu-și mai găsesc locul datorită comprimării, caz ilustrat fără echivoc de poezia „(o) ascultare unitară”.

Paginile citite de Daniel, chiar dacă nu sunt incomprehensibil ermetizate, având numeroase trimiteri către titlurile în care au fost tratate problemele doar amintite în treacăt aici prezintă o ideatică „mult prea stufoasă, greu de urmărit\".


Ștefan Ciobanu

Un moment inedit a fost pitoreasca dovadă prezentată ca „autodenunț” de Gelu Diaconu, în sprijinul activității sale de publicist precoce: un venerabil numar îngălbenit al „Scânteii” din 1982 în care, conform prescrierilor limbii de lemn era glorificată activitatea „întâiului tovarăș al RPR.”

Gelu a continuat atragând și el atenția asupra alambicării „logicii inverse”- în mireasa șarpelui- și a limbajului sacadat care se repercutează asupra impresiei generale a textelor lui Cornel, „dublele conotații” daunând clarității mesajului, de unde optează pentru „avantajul minimalismului” în exprimare; la Daniel Stuparu remarcă „frazarea ampla”, pe alocuri „bolovănoasă” din cauza gerunziilor folosite.


Gelu Diaconu

Paul Bogdan a ținut să-l felicite pe Daniel Stuparu pentru ”acest experiment reușit”, comasarea „unei acțiuni de roman în 4 pagini”, a complotului țesut „din zeci de mii de trimiteri” care atestă „planul de idei” al unui „intelectual rasat, cu o minte meticuloasă” mai ales că vice versa ar fi fost, indiscutabil, un eșec garantat.


Paul Bogdan

Andrei Ruse nu și-a exprimat părerile la adresa textelor citite, considerând, poate, că nu mai este nimic de adaugat, în schimb a profitat de opțiunea prezentă la sfârșitul cenaclului pentru a lectura ceea ce a găsit semnificativ , corespunzător afinităților sale, din alți autori; în cazul de față poezia „george” de Mihai Tița.


Ra

Un cenaclu dens, animat , în urma căruia Cătălin Goian König a propus ca viitoarele ediții să fie înregistrate, considerând că difuzarea , în cadul unor televiziuni, are un suport real pentru a fi susținută și implementată.



Moderatorul următoarei ediții a fost nominalizat Marius Marian Șolea.

Fotoreporter de serviciu, responsabil cu imaginile prezentate, Constantin Paiu.