Corabia Deko, printre corali.

O numeroasă participare, comparabilă cu abundența unui recif tropical a compensat regretabila lipsă a sonorizării ( fapt consemnat în premieră în jurnalul de bord al „Corabiei Deko” ) însă exilul microfonului împreună cu predominanța exprimării libere au contribuit, totodată, la o coeziune concentrică, asistența grupându-se în jurul vorbitorilor asemeni stratificării specifice genezei atolilor.

În fața acestei situații mesajul autorilor a fost transmis audienței prin intermediul glasului unor scutieri originali, în numele Doinei Ștefănescu lecturând Sorin Despot iar Dana Banu – însăși prezența ei constituind un liant agonic- dând citire textelor lui Florin Caragiu.


Doina Ștefănescu, muțenia unei lebede agnostice

Tandemul moderatorilor a fost, surprinzător, complet, și a funcționat la capacitate maximă.


Cosmin Dragomir și Felix Nicolau.

Prima reacție a lui Cosmin a vizat o amintire personală referitoare la o frază citită într-o revistă literară din 2000 în care, despre Ion Creangă se afirma că „ a fost urmărit până la sfârșitul vieții de o umbră chițăitoare” o asociere cel puțin bizară; a continuat apoi afirmând că primele patru versuri ale poeziei „Barbie” – text supraapreciat la data postării- „o ratează prin excelență” ca expresie a unui „preambul deficitar” în schimb autenticismul ar fi avut numai de câștigat dacă s-ar fi intrat direct printr-un alt verb mai impactant (i-am cumpărat prietenului meu/ un caiet de mate barbie). Uzitat „de sute de ori, sadomasochismul livresc” s-a aplatizat (umerii mei sunt biciuți de fiecare literă/ pe care încerc să o așez cu sens) o „temă majoră” care nu este redată „într-o altă postură” plictisește.

Cu adevărat reușite, meritând să fie păstrate sunt, ca pandant, „cvadriga” versurilor din „Jazz”- intimitatea mea e un album de famile/ în care toți iubiții se iau de mână și/ privesc cutii de bere și funduri de femei/ cu aceeași intensitate- redare minimalistă a unei „trăiri de jurnal introspectiv feminin” de aceeași claritate imagistică întâlnită în „poezia de șliț” a lui Robert Șerban .

„Blocul post operator” reclamă asocieri cu suspansul existent în celebrul roman „Carrie” de Steven King, prezentând descrieri în care realitatea este afectată de „senzațiile telekinezice” dar o serioasă problemă este confuzia generată de ambiguitatea termenilor englezești plasați contextual pe neașteptate pentru cititorii mai puțin avizați (un beat anonim ca toate gândurile tale) din cauza cărora Cosmin „nu poate fi de acord” nici cu titlurile care evită „similaritatea conținutului românesc” –angst, the hive, candy- în ultimul caz chiar și „dropsul” sau „chupa-chups” ar fi fost mai recognoscibile, spune Cosmin, datorită familiarității denumirilor.

Ferm convins că „nu există cititori proști ci doar autori slabi” primul text al lui Florin Caragiu a fost comparat cu un basm al fraților Grimm din care „nu mai lipsea decât scufița roșie” în urma căruia Cosmin ajunge „foarte confuz” dar încărcat de epitete, dantelării și globuri „ca un brad de crăciun”. De aici extrapolarea arbitrară a unui bilanț lipsit de concretețe (nu știe ce vrea să spună) fără a ține cont că imaginile jucăușe, aparent facile (întindem brațul cu ochii închiși/ și-ndată ne stropește un luminiș) trec dincolo de limbajul redării naive, acționând ca o busolă care indică simbolistica luminii la început increate apoi perceptibile (Domnul ne leagănă pașii atât de ușor/ hai la răscruce, ne-așteaptă, ne va tăia cărarea/ ca pe-o șuviță aurie de singurătate)

Chiar și în lipsa unei abordări aprofundate, Cosmin nu a negat în totalitatea calitatea de poet a lui Florin, recunoscând că există șanse ca îndemnul lui Marquez „nu plânge niciodată, zâmbește, nu știi cine se îndrăgostește de zâmbetul tău” să fie valabil și în cazul acestui tip de poezie.

Felix admite utilitatea „unui avocat al diavolului”; în ceea ce-l privește apreciază la Florin „excepționala lume a misterelor” în care religiozitatea intrinsecă naturii sale sufletești este supusă unei fenomenale capacități tehnice de inovare rezultând construierea unei „geometrii complexe” de o cerebralitate plastică, fiindu-i foarte la îndemână, în urma acestei acumulări, să ofere nuanțări edificatoare asupra „deplasării și apropierii timpului și spațiului” ceea ce determină „diferențele de retorică” (în cazul Doinei aceasta lipsind). Iată numeroasele dovezi selecționate de Felix care atestă această „extraordinară capacitate de a învăța” : privirea unui copil curbează spațiul; căderea apei prin coșul de nuiele e o durere plăcută; copacii își schimbă pozițiile rotindu-se lent/ măsoară spațiul dintre noi din tot mai multe unghiuri; la numai cinci cuvinte depărtare inima se dilată; cândva sângele trebuie să fi fost mai dens; copii flutură strigăte desfăcute gata de zbor; am putea umbla unul în celălalt ca într-o grădină/ și depărtarea ar fi la o lungime de respirație; uneori plângi în somn ca o durere de piatră topită/ care îmi strânge inima în colțul ochilor.

Paradoxal, lectura „foarte artistică” și aerisită a Danei a dăunat întrucâtva textelor citite, înglobandu-le o efuziune care, inițial, nu se regăsea ca virtualitate a manifestării fonice; inclusiv domnul Gelu Bogdan Marin recunoștea cât de mult contează recitarea în sine.


Elian, inconfunadabila catifelare a glasului

Meritul Doinei este de a ști să meargă pe o margine foarte subțire, nici „chillout” nici încărcat de „trimiteri pixelice” între „ingenuitatea copilărească” pe care o „înveșmântează sobru”, neexcelând in figuri de stil și „o profunzime modernă în expresie” (oamenii s-ar grăbi să mă ajute/ ca burienile o casă părăsită) un traseu ales lipsit de echilibristici demonstrative; fără a recicla „urme de simbolism” posedă un subtil simț al dozării sunetului și luminii, filtrate cu sensibilitate.


Felix, un etalon strălucitor de alb

Asupra unui singur aspect nu am fost de acord cu el. Desigur, strictețea logicii poate fi abolită oricând în poezie, dar nu înlocuind pur și simplu o minune cu alta, ca și cum poziționând două oglinzi față în față te-ai aștepta, aruncând o piatră într-una să se ciobească și cealaltă; aceea nu poate rămâne decât intactă.

Este clar că următoarele versuri păstrează în ele o contradicție: „la marginea unei spume de ape pe care nu se mai merge/ ca un om în picioare abia născute” – în primul rînd că nu picioarele sunt născute, nici măcar în cazul nou născuților morți, iar omul în stadiul de bebeluș abia născut, nu știe efectiv să meargă nici măcar pe pământ, darămite pe apă (exceptând parodii ale box office-ului modern, cum ar fi Bruce Almighty dar și acolo de-abia ca adult reușește această „performanță”.)

Petre Fluerașu afirma că lui Florin Caragiu rapida epuizare a interesului cititorului care ar ști foarte curând la ce să se aștepte având trasate foarte clar coordonatele generale sigur „îi va dăuna la un moment dat în volum, prezența Divinității regăsindu-se „în ultimele rînduri ale poemelor” (Dumnezeu vrea să fie copilul nostru; ...neîntoarcerea apropie inima de saltul în gol spre smerenia lui Dumnezeu; ca niște aripi grele/ pentru căderea lui Dumnezeu) și nu numai (când Dumnezeu trece oamenii se ascund/ în inima ta să nu orbească).

Este de apreciat dezinvoltura lui Florin care „construiște peisaje grandioase” rămânând relaxat, „mozaicul ideatic” nu încarcă mesajul iar filosofiile complexe (la trezire/ singurătatea e un leagăn de copil) nu obligă la acceptarea necondiționată.


Fluerașu Petre, “eclipsat” de un Despot bonom

Plăcut surprins de poezia Doinei (cu toate că „are clișee, abordarea directă determină continuitatea lecturii”) admiră dramatismul descrierilor (și tot ce știam era un cer acoperit de frunze/ ca ultimele lucruri pe care le revezi/ când mori) naturalețea exprimării ( în fața monitorului sunt doar o altă fată) prin care reușește, oportun, „să șocheze”, rezonarea/empatizarea afectivă cu cititorii; în plus este „remarcabilă” evitarea patetismului (în blocul post operator)

Marius Conu este în continuare interesat de „poziționarea autorilor în relație cu poezia” prin prisma comparatismului textual.

Bilingvismul existent pe alocuri și la Florin (big crunch, entanglement) probabil că „și-ar avea rostul lui într-o zonă enclavică” unde națiunea majoritară tinde implacabil să-și „impună punctul de vedere, considerat universal”. Cât privește revendicarea „fiorului poetic” care conferă credibilitate autorilor, nimic nu-i împiedică pe aceștia să „întrerupă poeticitatea unui text” sacrificând brusc lirismul prin „cel mai mare prozaism”, însă cu atât mai dificilă (dacă nu imposibilă) este atunci revenirea la starea privilegiată anterioară. De fiecare dată când vor să fie spectaculoși „doar prin jocuri de limbaj”, din cauza artificialității jongleriilor gratuite „mesajul are de suferit”.


Marius Conu

Este mai evidentă, la Doina „dorința de a atrage atenția” de aici „imaginile penetrante” care fac parte totuși dintr-un lung șir de întrebări adresate unui „oracol personal” deseori consultat întrucât „are nevoie de răspunsuri” pentru multele incertitudini pe care nu se sfiește să și le recunoască, de aici proiecțiile, anticipările unui „viitor dorit” din care nu putea lipsi „nuanța de speranță”.

Florin Caragiu se mișcă „într-un timp static, liniar” (mereu am vrut să învăț/ cum sufletul se face trup și trupul suflet) fără izbucniri și fără accidente în care „lucrurile sunt puse în ceară, bine sedimentate”.

Felix găsea inedită această preferință din partea cuiva „groovy” care, în estetică, „se întoarce la Coco Chanel” deoarece pentru a ajunge la Miruna Vlada și Andrei Ruse, Marius are de parcurs atât „generația beat” cat și „generația beată”.

Gelu Vlașin dorind să înceapă cu Florin Caragiu a declarat că „nu are nimic de spus”.

Din păcate părerile lui Cosmin sunt „cât se poate de contestabile” acesta distingându-se ca „un Brucan al literaturii” subiectiv „chiar și în privința prieteniilor literare” prin excelanță guvernate de subiectivitate; mai ales că „tot românul crede că s-a născut poet” deși în ultimii ani autorii cu adevărat importanți, la rândul lor majoritar „autosuficienți și egocentrici” în spatele numelui cărora s-au ascuns generațiile fracturistă și douămiistă „pot fi numărați pe degete”.

De semnalat „coerența și cursivitatea” Doinei din (angst) unde ar trebui să vorbim mai degrabă despre conexiunea cu Vassili Kandinsky decât despre lanțul de supermarket, puternica imagistică datorită căreia stările transmise „pătrund, prin retină, în subconștient” (și nu mă pot abține să nu mă gândesc/ că în spatele meu ceva mă fixează cu privirea) ca un „ochi al ciclopului”.

În „au jardin de l’enfant” poem „distorsionant dar descriptiv” o comparație puțin forțată s-ar putea face dacă ne gândim la Gradinile Luxembourg din Paris prin raportare doar la muzicalitatea versurilor. Următorul titlu (Jazz) este „inadecvat” fiindcă există „încrâncenarea utilizării unor cuvinte” care nu crează o stare relaționată cu poemul în sine; prin figura tatălui asistăm la „victimizarea unui biografism forțat” (cel mai onest bărbat mi se pare tata/ care nu mi-a spus niciodată că mă iubește). Nici „Kodakul” nu convinge, încercarea redării „unei trăiri existențialiste” apelând la „flashurile fotografice ale memoriei” care trebuie scuturate de prea mult intimism.


Gelu Vlașin

La noi s-a ajuns ca noțiunea de minimalism artistic (de predilecție cel francez manifestat în sculptură, pictură și muzică) să fie confundată cu „marginalitatea” -nici măcar Blaga nu intră într-o asemenea categorie literară- existând și foarte puține studii dedicate acestui subiect; cel scris de Alexandru Matei provine din preluarea unei idei a d-lui Vlașin.

Poemul care salvează grupajul propus este „candy”, un mixaj „superb” între Salinger și Bukovsky iar „10.23” ilustrează conceptul de „poezie poster” enunțând tema „unui viitor videopoem” care conține „doza perfectă de autism” (e o dimineață/ în care stau în prosop la birou/ fără nimic) un mod de a spune: „tu știi ceva? Nu mă interesează părerea ta”

Cosmin a ținut să sublinieze că dacă nu se manifestă, nu înseamnă că generozitatea lui literară nu există (îmi plac foarte multe lucruri dar nu vorbesc despre ele) preferând în schimb să „caute cu înverșunare” ceea ce merită considerat surplus și eliminat, tăind, chirurgical numai, anumite fragmente fără a masacra texte întregi ( cu excepția notabilă a „colaps”-ului propus de Florin Caragiu.

De aceea este sincer când afirmă că demersul Doinei de a da „verdicte în poezie” ( apoi m-a mângâiat pe frunte/ felul lui de a spune/ ești bleagă) este unul pozitiv, neexistând puncte de suspensie care să deturneze „traiectul narativ” pe câtă vreme asamblarea unui vitraliu din „bucățele frumos colorate” nu demonstrează decât o diluare „Homo ludens să trăiască!”

Adrian Suciu și-a dat seama ce anume îi lipsește Doinei, de altfel „o poetă de-a dreptul talentată” care are de pe acum toate premizele pentru a se impune, mai puțin necesara tensiune generată de ingredientele lipsă atât de căutate la ora actuală: disconfortul, incoerența și violența, de aceea rămâne „atât de imprevizbilă”.


Adrian Suciu

De unde concluzia că o combinație poetică „aproape perfectă” ar fi dată de următoarea formulă: Ra+ Despot+ Do, la auzul căreia reacția amuzată a lui Gelu Vlașin a fost considerarea rezultatului drept „golemul întruchipat”.

Că tot veni vorba despre Sorin Despot, lui nu i-au placut decât trei poeme, toate purtând semnătura Doinei: au jardin de l’enfant , cu o încrustare „de-a dreptul genială!”- era o grădină odată/ cu mama care atârna haine albe în pomi/ părul ei lung și aspru mirosea a/ castane usvate la soare- Jazz și candy.

În special pentru că poezia scrisă recent de femei ( nu feminină!) -de altfel a recunoscut că s-a pripit afirmând asta, în urma observației lui Adrian Suciu despre accesibilitatea oferită inclusiv bărbaților care scriu și ei în acest registru feminin- îmbracă „dimensiuni scabroase” axate pe „deviațiile sexuale și teribilism”.


Sorin, la înălțime
Dedesubt, Cătălin Găian-König.

Orice explicație pentru care Florin Caragiu „nu este pe gustul lui” nu-și are rostul, contează doar că dintre cele trei esențiale categorii, a poeților, poeziilor și cititorilor el nu se încadrează ultimei.

Lansarea volumului Danei Banu a beneficiat de momente edificatoare pentru sinceritate, colegialitate și mai presus de toate, prietenie, autoarea primind din partea tuturor aprecieri și felicitări pentru această reușită.

„Þara lui Elian” reprezintă pentru Florin Caragiu „un tărâm de limită” de unde, printr-o foarte bună circulație între viață și ficțiune „se dezvoltă o dublă perspectivă” asupra cotidianului; cuvintele „mușcă” din sensibilitatea cititorului cu aceeași aviditate cu care descriu fie „prezența în absență” fie viceversa.

La fel de bine dozată este „picurarea luminii în întuneric dar și a întunericului în lumină” pe o filiație neoromantică exploatându-se „teme adânci” precum alteritatea frumos zugrăvită „în fragilitatea vieții umane”.


Florin Caragiu și Călin Sămărghițan

Venit de la Sibiu pentru a ne împărtăși impresiile sale, Călin Sămărghițan găsea grăitor faptul că nu-și mai aduce aminte momentul întâlnirii cu poezia Danei.

Impresionant a fost însă cum a descoperit steaua polară a inspirației poetei „acel al doilea acasă” locul care „se transfigurează mereu” unde te reîntorci, niciodată același, (o atitudine asemănătoare a identificat Călin în celebrul stih eminescian „nu credeam să-nvăț a muri vreodată) îmbogățit „cu o experiență în plus” pentru a pleca mai departe. Este salutară modalitatea găsită prin care Dana reușește să păstreze „un limbaj poetic uniform și unitar” fără a cădea în monotonie. Apelând la bogate leitmotive ni se oferă o imagine a sufletului revelatoare pentru „tragismul unei căutări perpetue”, căutarea unei destinații presimțite „deja dar nu încă” de care nu este niciodată mulțumită Dana Banu.

Autoarea a citit două poeme: „femeie vorbind depărtării” și „liniștea călătorului printre cuvinte” iar Daniel Făt a susținut un microrecital în care vivacitatea instrumentală și mimica debordantă au antrenat din plin spectatorii.


Daniel Făt

În continuare, alte probe vizuale de la fața locului, mai mult de doi autori contribuind la prezentarea tuturor fotografiilor: Ștefan, Alice și cu mine.


Dana.


Lecturi concentrate


Zâmbete mulțumite