Fals tratat pentru uzul şi protecţia imaginaţiei

I.

Cel mai mult, mă tem
de propria mea imaginaţie.
După ce astru ochiul ei se roteşte?

Uneori ia forma unui ocean de lumină
în care epavele –
cu scoicile ciorchine, muşcându-le din pântec,
cu velele sterpe, spânzurând de catargele descărnate –
se odihnesc legănate...

Alteori, lumina dispare;
în infinitul pustiu,
epavele tremură,
scuturându-şi catargele...


II.

De curând, o epavă
care-şi plimbă neîncetat labirintul
de la un doctor la altul,
mi-a spus, cu aerul că-mi vinde un pont:
- La farmacii se găsesc găuri compensate
pentru toţi cei decompensaţi;
nu trebuie decât o gaură în imaginaţie
şi fâsssssss,
labirintul ne iese din ţeastă!


III.

Dacă aş suferi un accident
în urma căruia aş fi nevoit să-mi continui existenţa
ferecat
în acelaşi pat, între aceeaşi pereţi şi-ntre aceleaşi persoane,
abia din momentul acestei recluziuni
viaţa mea va începe cu adevărat
pentru că abia atunci
mă voi hrăni numai din imagini.


IV.

Dar cum să te aperi
de acele imagini seducătoare
care vor să te fure-n adâncuri?
Sau de cele vânjoase
care dau buzna peste tine
ca să te sfâşie, să te ciomăgească?
Şi de unde să ştii cât sunt de otrăvitoare
toate acele imagini înnebunitor de frumoase
care vor şi ele să te locuiască
şi să te dospească?

Dacă aş putea să-mi răstignesc imaginaţia!


V.

În cimitir,
e scris pe câte-o cruce:
„aici odihneşte x.”
Fals!
De fapt, acolo putrezeşte x!

Eu, însă, mă odihnesc
de pe-acum,
într-o imagine
rezistentă la atacurile dinafară
ale tuturor imaginilor rebele –
cetatea mea de scăpare
din calea năvălitorilor imaginari,

în interiorul căreia
imaginile protejate
elaborează Sensul –
disciplinate, smerite...



(din volumul „Și totuși, rodim” - 2007)