Tonca Oana

Mi-e gestanta lumea cu mine si-ncerc sa ma nasc iesind din timp si materie, si rupandu-ma de tine ca de un cordon ombilical ce ma arunca in corporalitate si ma hraneste cu timp aratandu-mi

Era toamna printre noi cu plumb si Bacovia si tigari ieftine fumate intr-o cadenta de vres alb pe zidurile cu carii si plagi din spatele scolii sangerande unde noi crosetam infinit si aruncam

La sfarsitul prograumlui, Cand se lasa cortina Actorii isi pun mastile Si se indreapta spre casa. Fiecare ia la pachet Un zambet Si o pereche de aplauze.

Ma doare cand ma ung cu timp Pe aripile grele Ce-au sa cada Impreuna cu mine Dincolo de bariera tacerii Devenind clipe de intuneric Intr-o continua ruga Inaltata omului din spatele

E toamna ... Si sufletul meu geme Sub haina epidermica... * E toamna... Tine-ma de mana Sa nu ma pierd In asfaltul de frunze... * E toamna... Doamne, ingerii tai Au chip

Dumnezeu e o pata alba pe sufletul ce-mi inunda articulatiile. Suparat pe fluviul creionului meu si-a taiat venele intr-o continua geneza cu gust de mar putred. Ma doare pantecul cand

Dumnezeu e patetic de bucalat si frumos, Ca un cer din care curg banal razele lunii... Si caseta se opreste brusc Aveai fata prea colturoasa Iar el se reflecta din tine in mine, Din tine in

Acolo erai tu, melancolic si putin mai trist, Dar la fel de indragostit, Pierdut printre paginile mazgalite Ale unui trecut abrupt, Omorat de oameni sau poate de timp… Printre firele de praf