Tole Daniel Ioan

Mă urc în trenul fără pasageri, Și sper să mă ducă la răsărit. Căci azi este mult mai rău ca ieri, Nu am nici zâmbet, că a murit. Trec prin stații ce nu mai există, Dar îmi amintesc exact cum

Un pas tăcut acum te înconjoară În taina nopții ce tocmai s-a lăsat Doar un fluture pe lângă tine zboară Sperând că sufletul tău de el e legat, Trăim în două lumi ce nu se mai cunosc De azi,

De ce să culeg picurii de ploaie uitați de nori Doar să îi țin legați să nu se desprindă de lumea lor? Mai bine culeg soarele care știe de-atâtea ori Ce mi se ascunde dincolo de culoarea

Iubești chiar dacă nu știi ce înseamnă adevărata iubire Respiri chiar dacă nu vrei să mai trăiești Zâmbești chiar dacă sufletul ți-e plin de durere Te simt lângă mine chiar dacă nu știu unde

Ziua mă rănește și noaptea mă ucide Că de tine am fost și sunt mult prea departe La capul meu o lumânare vei aprinde Încercând să găsești amintirile moarte. Degeaba strigi dup-ajutor

E atat de greu sa fi departe De cel pe care il iubesti enorm Viata nu sta, ea merge mai departe De ce fara tine mereu trebuie s-adorm? Ai inchide ochii sa ma poti visa Printre stelele care nu

Acum iti scriu cu mana tremuranda Aruncand picuri reci de cerneala pe-o hartie Fiecare incearca cat mai bine s-ascunda Sentimentele care ma dor si iubirea cenusie Nu plang, sunt doar un

Inima-mi plânge parcă ar fi un copil Dorul m-ajunge chiar dacă merge tip-til Iubirea a fost mare, iar noi am fost prea mici De ce tu ești departe și-eu rătăcesc pe-aici? Mi-aș lua puternic